FacebookTwitterLinkedIn

Cu toată oboseala și cu tot stresul pe care le acumulasem în ultimii doi ani, mă așteptam să îmi fie mult mai ușor să mă sui în avion și să plec departe, către o țară caldă și însorită, unde să găsesc doze mari din acea „insouciance” celebrată adesea de francezi. Cumva, un respiro, o rupere de un ianuarie înfrigurat și trist, sub semnul valului cinci.

Mi-a fost însă foarte greu să plec, gândindu-mă, de fapt simțind că nu voi putea ignora realitatea, că nu mă voi simți în largul meu într-un aeroport plin de oameni, că o să fiu stresată în avionul plin, că, pe de altă parte, nu o să fie prea comod să stau multe, foarte multe ore cu mască. Și multe alte stresuri care, înainte de martie 2020, nu existau pentru mine.

Am ajuns la aeroport, unde aveam ceva trepidații, având în vedere că nu mai fusesem la un check-in sau într-un avion din august 2020. Dar, spre bucuria și recunoștința mea, totul a mers nu bine, ci foarte bine – aveam toate documentele, cozi nu erau, dar era totuși destulă lume cât să nu fie un aeroport gol și trist. Mulți oameni care plecau în vacanță, cu copii bucuroși și planuri frumoase, magazine deschise și, în general, o atmosferă departe de ceea ce îmi imaginasem eu.

Dar m-am relaxat total în momentul în care am pășit în avion și mi-am dat seama că, din fericire, unele lucruri nu se schimbă niciodată – întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc cu Turkish Airlines, pentru aeronavele lor luminoase, impecabil de curate, pentru serviciul excelent, cu o politețe zâmbitoare și neforțată. Și – da – pentru mâncare. Un meniu cu feluri de mâncare cu gust și cu o prezentare demnă de un restaurant foarte bun. Iar micul dejun cu fagurele de miere mi-a amintit imediat, ca o madlenă, despre timpuri mult mai liniștite și mai relaxate, când savuram în avionul Turkish pâine cu unt și miere și mă bucuram că urma să ajung în State, pentru întâlniri cu „nava-mamă” Forbes și pentru proiecte minunate.

Am profitat deci de zborul lung pentru a mă încărca, pentru a mă umple de o stare bună și, foarte important, pentru a înțelege că ar fi cazul să îmi dau voie să mă bucur.

Așa că m-am bucurat, am tras aer în piept și am ieșit din avion. În următoarea secundă, hainele mi s-au lipit de corp, iar plămânii mi-au strigat să respir adânc, dar aerul se transformase brusc în ceva vâscos, care refuza să îmi oxigeneze creierul. Mai pe românește – sezonul ploios în Seychelles.

Nu eram pregătită pentru umiditatea de 70 și ceva la sută, dar, după șocul inițial, m-am obișnuit, iar apoi chiar așteptam cu nerăbdare ploicica de fiecare zi, de regulă pe la ora 14.00, când ploua cât să mai aerisească atmosfera densă.

Constance Ephelia – Mahé
Periplul nostru seychellez a început la Constance Ephelia, un hotel de pe insula Mahé, unde m-am simțit foarte bine datorită atmosferei relaxate, fără pretenții, dar mai ales datorită naturii minunate. Acolo am văzut pentru prima dată liliecii uriași și inofensivi care se hrănesc cu fructe și care zboară toată ziua printre copaci. Acolo am văzut pentru prima dată șopârle care își făceau apariția la restaurant și așteptau să primească o foaie de salată de la cine le observa. Acolo am văzut pentru prima dată crabi. Foarte mulți crabi. Prea mulți crabi, aș spune, mai ales când am ajuns în mangrove și am fost șocată de mulțimea vizuinilor lor (mici găuri adânci săpate cu energie în pământul nisipos), dar și de mulțimea de piciorușe și clești roșii, care parcă te pândeau la fiecare pas. Dar și crabi transparenți, care fugeau imediat în apele deloc adânci și se îngropau în nisip cu o eficiență uluitoare – după două secunde, nu ai fi spus că sub nisip se adăpostește o viețuitoare. Sau crabii maro cu ochii bulbucați care făceau tot posibilul să se ascundă în nisipul de pe plajă înainte de vreo întâlnire cu specia umană.

Tot la Constance Ephelia am văzut o grămadă de pești: mici și transparenți, mici și vărgați, mici și galbeni, mari și foarte mari. Cu cât erau mai mari, cu atât aveau plăcerea de a țâșni din apă, chiar lângă mine, într-un salt acrobatic care nu știu ce scop avea, mie îmi plăcea să îmi imaginez că era, pur și simplu, o expresie a bucuriei de a trăi (până erau prinși de pescarii omniprezenți).

Mâncarea de la Constance Ephelia e bună și destul de variată – dacă sunteți ca mine și, după câteva zile, nu mai suportați aroma condimentelor exotice și a celor 100 de feluri de mâncare pe bază de curry, atunci există și variante mediteraneene, iar seara – bufet american sau european. Dacă sunteți ca soțul meu și nu vă mai săturați de curry, în orice formă și prezentare, atunci puteți face și un pas înainte, către liliac sau alte feluri de mâncare specifice insulei Mahé. Și o scurtă sugestie – nu cereți cazare în nordul insulei, deși se spune că acolo e plaja mai frumoasă. E o porțiune extrem de aglomerată și gălăgioasă. Plajele goale, cu nisip alb, presărate de arbori exotici și mulți crabi se află în sud. Unde vă veți bucura și de un alt fenomen, care nu are loc în nord: retragerea zilnică a apelor Oceanului Indian, începând cu ora 11.00, astfel încât, pe la prânz, puteți păși pe nisipul care de regulă e acoperit de valuri. Pentru cine are plăcerea de a se plimba pe fundul oceanului, sunt zile în care apele se retrag atât de mult încât e posibil să se ajungă la insulița din fața plajei de la hotel.

Foto: Andrei Michailov

Seychelles sau mic tratat de liniștire prin natură (II)