A doua zi de Paște mergeam toți băieții de pe stradă la udat. Care cu un parfum, altul cu un spray, sau, cine avea așa ceva pe acasă, cu after-shave-ul tatălui. Mergeam la fete acasă și le stropeam cu parfum, urându-le să crească și să înflorească în schimbul unor bănuți, ouă roșii și prăjituri. Obicei unguresc. Totul s-a oprit brusc când eu aveam 13 ani și fratele meu 11. El s-a îmbătat cu vișinată la o vecină, a pornit mașina lui tata și a intrat cu ea direct în stâlpul din fața casei. Daună. Bineînțeles că am fost certați amândoi și nici că am mai fost vreodată în gașcă la udat. Totuși, la noi în Ardeal încă se mai merge, iar Paștele pare a fi o sărbătoare chiar mai mare decât Crăciunul. Cum spune și biserica, de altfel.
Noi am fost crescuți de bunica. Nu mâncam de dulce miercurea și vinerea, desigur obligați, în Postul Mare, și mai nimic în Vinerea Mare. În Joia Mare eram prezenți la biserică pentru cele 12 Evanghelii, iar a doua zi nu lipseam la slujba de prohod. Eram fascinați cum se împodobea și despodobea biserica, mai întâi în doliu pentru prohod și apoi de sărbătoare pentru Înviere. La fel se întâmpla și cu veșmintele preoților – mai întâi negre și mai apoi aurii. Pe lângă mersul la biserică, în Săptămâna Mare, se finalizau ultimele detalii la curățenia mare (cum altfel?). Eu și fratele meu eram, inițial, responsabili cu aranjatul franjurilor de la covoare (cu un pieptăn mai mare sau cu o perie), fiind promovați mai apoi la bătut covoare pe bara din curte sau la spălatul lor cu perie, săpun de casă și cu furtunul legat la robinetul din curte.
Tradițional, în Joia Mare se fierbeau ouăle roșii. Nu la noi. Bunică-mea le fierbea în coji de ceapă sâmbăta dimineața. Joia nu făcea mare lucru, doar biserică, seara. Vinerea, la fel – dar atunci avea grijă ca prăjiturile mai speciale (și erau multe și tare speciale, gen cornete de aluat fin umplute cu cremă de diverse culori și aranjate pe o farfurie ca un imens buchet de trandafiri, sau prăjituri gen piersici sau nuci) comandate la socăcița care locuia la două străzi depărtare sunt în procesul de producție, gata să le ridic eu sau fratele meu a doua zi. A doua zi era sâmbătă, Isus era încă în mormânt și la noi acasă era cea mai aglomerată zi din an. Buna se trezea la patru și împreună cu soră-sa începeau să frământe aluatul pentru pâinea de casă și pentru cozonaci. Pască nu se făcea la noi și toată copilăria am știut că pasca e un fel de lipie crocantă și arsă care mai apărea din când în când prin cămara bunicii și căreia ea îi zicea pască jidovească. Pasca cea bună cu brânză dulce și cu stafide am gustat-o doar când aveam 20 și ceva de ani, la București. Așadar, frământau și lăsau la dospit. După care se apucau de miel. Și aveam miel bun, mereu, de pe la păstorii din jurul orășelului. Carnea pentru friptură se tranșa imediat și se punea la făcut în oale mari. Ce lua mai mult timp și necesita migală era drobul de miel. Fiert și mărunțit organe, spălat praporul, aranjat în tăvi, dat la cuptor. Lua ceva timp. Mai apoi erau ouăle de vopsit. Inițial cu Galus, mai apoi cu coji de ceapă. Nu știu dacă dispăruse Galusul de pe piață sau dacă bunica voia să fie mai bio, dar, recunosc, îmi păreau mai arătoase cele vopsite în coji de ceapă roșie și cu câte o buruiană legată de ou cu ciorapi de damă vechi – rămânea urma frumos. La final, după ce se răceau, le dădeam cu slănină și le așezam într-o farfurie mare plină cu iarbă. Și erau multe ouă. Se mâncau o parte în primele zile de Paște, după care sfârșeau într-o salată cu brânză și maioneză numită cum altfel decât ouată.
Urmau sarmalele. Peste o sută. Varza porționată, umplutura făcută de la zero cu bucățile de carne trecute prin mașina de tocat prinsă de marginea mesei. Aranjatul lor în oala cea mare. Sarmalele erau puse la fiert seara înainte de a merge la Înviere. Astfel, pe când ajungeam acasă, toată casa mirosea frumos a sarmale. Cam pe acum se dădeau la cuptor și pâinile, și cozonacii. Se tăia și o găină mare și se punea la fiert cu legume pentru supă. Nu exista la noi masă de sărbătoare fără supă de găină cu tăieței de casă. Și tot la vremea asta se făceau și platourile cu aperitive pentru masa de Paște. Șunca de porc, jambonul de casă, brânza de la oieri și, în mod ciudat, spun ciudat pentru că acum nu aș mânca nici obligat, crenvurștii nu lipseau de pe platouri. Și se făceau platouri speciale cu verzituri gen ridichi, castraveți proaspeți, ceapă și usturoi verde. Ultima era salata de boeuf. Asta după ce fierbea carnea și zarzavatul în supă și se răceau pentru a putea fi tăiate mărunt.
Seara ajungeau și părinții noștri, dar nu prea aveam timp să stăm cu ei pentru că ne grăbeam la Înviere. După slujbă ne întorceam fericiți acasă cu o lumânare aprinsă, cu Paști (prescură cu vin din care mâncam înainte de fiecare masă pe perioada sărbătorilor) și cu Hristos a Înviat pe buze, expresie pe care o spuneam tuturor celor care ne ieșeau în cale. Somnul era scurt după Înviere, pentru că de dimineață începea evenimentul principal, slujba de Paște, unde voiam să ajungem printre primii, să prindem loc în față. Întorși acasă, se întindea masa mare cu toate bunătățile despre care v-am povestit și după ce ne ospătam pe cinste cădeam lați. Pentru ca a doua zi să o pornim la udat.
Dacă v-am făcut măcar pentru o clipă nostalgici după Paștele copilăriei voastre sunt mulțumit. Sărbători fericite să aveți!