Fiecare dintre noi are propria poveste. Ceea ce face diferența între oameni e faptul că unii aleg să-și spună povestea, în timp ce alții aleg tăcerea.
Sunt povești pe care le auzim, le ascultăm și sunt propriile povești. A împărtăși o experiență proprie, o trăire profundă, este o muncă a minții și a inimii, deopotrivă. Poate fi, totodată, și o sursă de inspirație pentru cei care vor să se descopere, descoperindu-te.
Înainte de a deveni mijloc de rezolvare a unei situații, povestea este o specie a epicii în care se relatează întâmplări, fapte, istorii din viața cuiva real sau imaginar. Poveștile au avut dintotdeauna puterea de a ne îmbogăți viețile, de a ne forma modul în care percepem și interacționăm cu lumea, de a ne educa prin dezvoltarea abilităților și concentrare pe sisteme de valori.
Poveștile terapeutice sunt puțin altfel croite. Acțiunea nu e construită în jurul ideii de bine sau rău, se axează pe empatie, pe modul în care găsim soluții să-l ajutăm pe cel implicat în poveste să-și descopere propriile resurse.
A fi de acord să te expui cu povestea ta este o altă poveste… și este un act de curaj și asumare, un mod de a te elibera de trecut, de a-ți face curat în sertare și a crea spații pentru noi experiențe. Iar când îți poți spune povestea fără să plângi înseamnă că te-ai vindecat.
Poveștile informează, educă, transmit valori, disciplinează, îmbogățesc experiența, facilitează rezolvarea problemelor, vindecă, e, pe scurt, ceea ce am reținut din cartea 101 Healing Stories for Children and Teens, a lui George W. Burns. Și e valabil și pentru poveștile clasice, și pentru cele terapeutice.
Ac, ban, cuc, dud, ene, fes ș.a.m.d. … așa am învățat alfabetul, să scriu și să citesc. Cu fiecare literă în parte, respectiv cuvânt nou intrat în vocabular, bunicul meu ne învăța să descoperim lumea prin poveste. Cu o imaginație debordantă, cu un drag de noi, nepoții lui, dar și de lume, și de viață, în fiecare seară, înainte de culcare, el inventa câte o poveste pentru fiecare literă din alfabet. Nu erau povești pretențioase, ci prețioase. Nu erau povești stufoase și lungi, ci scurte și penetrante, în așa fel încât, cu ajutorul lor, intram în lumi diverse, de la plante la animale, de la obiecte la lucruri, de la vorbe la fapte și reveneam mereu la oameni și emoții.
Prin poveste am învățat să-mi setez obiective, să-mi fac planuri, să-mi formez valori. „Diferența dintre urmărirea unui film și ascultarea unei povești o face relația care se creează între povestitor și ascultător, comunicarea bidirecțională, întrebările rostite și nerostite (limbaj verbal și non-verbal) și explicațiile suplimentare”, spunea un profesor în facultate.
O poveste pentru încurajarea comportamentelor pozitive, una despre succes sau eșec, una despre relații interpersonale, una care te face să ai o părere mai bună despre tine sau una care te ajută să-ți învingi teama sunt doar câteva din multitudinea poveștilor care ne urmează zilnic.
Povești de adormit copiii, o să spuneți și așa și e. Poveștile relaxează. Ele sunt folosite pentru similitudinea condiției omului, copil sau adult, și cea a eroului/ eroinei din poveste. „Suntem creaturi ce povestesc povești. Copii fiind, ne însușim vorbirea pentru a putea povesti acele povești ce sunt în interiorul nostru”, spunea Jerome S. Bruner.
Prin poveștile transmise din tată în fiu cunoaștem istoria neamului, dar, cel mai important, clădim sentimentul apartenenței la familie, oferind, totodată, la rândul nostru, o moștenire de mare însemnătate: propria poveste.
Cum mă povestesc pe mine însămi?, m-a întrebat o prietenă. Cu răbdare, cu onestitate, cu curaj, cu grijă, dar mai ales cu dragoste.
Cineva spunea: „Istoricii spun povestea trecutului, romancierii – pe cea a prezentului”, și cam așa povestim noi despre noi: pragmatic pentru trecutul nostru, emoțional când vine vorba de prezent. Oricine are o poveste de spus și toți merită șansa de a-și spune propria poveste și de a fi ascultați.
Nu am considerat niciodată că există povești frumoase sau urâte. Toate poveștile sunt minunate pentru că sunt unice. Sartre spunea „pentru ca întâmplarea cea mai banală să devină aventură, trebuie și e de ajuns să te apuci să o povestești”. Întâmplarea face parte din rutina noastră zilnică, de la lucruri mărunte la fapte și acțiuni, trăiri și emoții. Ne dezgolim într-un fel delicat și firesc permanent sufletul. Povestea mea, alături de povestea ta, creează povestea noastră. Și, tot așa, numărul poveștilor crește la nesfârșit.
Poveștile conectează sinele în trecut, în prezent și într-un viitor anticipat. Această călătorie mentală în timp este caracteristica centrală a poveștilor, așa cum se găsesc ele peste tot în lume. Sigur că nu mă refer aici la a povesti orice, oricui, oricum, propria poveste. Ceea ce vreau să evidențiez este faptul că povestea fiecăruia merită și rostită. Ea poate deveni un simbol, o pildă, o metaforă, o lecție pentru cine o ascultă responsabil și o tratează cu respect și emoție pozitivă.
„Crezi în zâne? Spune repede că da. Dacă crezi, bate din palme!”, zise Peter Pan.