„Am strâns lucrurile pentru că duminică închidem. Tot complexul e în faliment.”
Vineri seara. Final de săptămână tulburată până în rărunchi. Am ieșit să-mi curăţ mintea, cum zic eu. Nu e vorba niciodată de respirat aerul cu noxe deghizate în aburi de primăvară timpurie, ci de conturul familiar al orașului. Ochiul meu caută continuu geografia asta a ritualurilor mici și a amintirilor din care memoria, un soi de Arachne couturière, și-a ţesut o plasă de siguranţă cu potenţial antidepresiv. Aici m-a prins ploaia acum o mie de ani, împingând căruciorul, dincolo e un graffiti care-mi purta noroc, la doi pași sunt strada mea favorită, pe lângă Stavropoleos, ilexul din spatele Băncii Naţionale, izbucnit direct din asfalt și dârz în perenitatea lui, restaurante unde am râs și de unde am plecat pe întuneric, în nopţi de vară, librării unde am citit și unde acum mergem ca în niște sufragerii cunoscute, mai mari, cu ferestre mai înalte, căptușite cu un timp mai blând, mai puţin zgrunţuros.
Și acum stau aici, într-un magazin care-a fost aici înaintea mea, în care intru, mă rog, intram, se pare, o dată la câteva zile. Pe drumul de întoarcere am numărat mai multe spaţii cunoscute care au tras obloanele, așa cum altele au deschis sau sunt pe punctul de a deschide. În Centrul Vechi însă, dinamica a fost mereu asta, cu străzi ca Lipscani sau Franceză în vedetă comercială, și altele, ca Băcani sau Blănari, în degradare continuă, cu firme schimbate la câteva săptămâni, cu zarva vitalităţii în vecinătate paradoxală cu mizeria și decrepitudinea. Pierderea asta însă, din inima orașului, din proximitatea mea, mă prinde complet pe picior greșit. Cât ne prelingem pe bulevard spre casă, mă gândesc cum orașul s-a schimbat, cumva, în relativă sincronicitate cu noi. Ca și cum ne-ar spune, cu fiecare clădire a cărei destinaţie se reinventează, că și noi ne-am schimbat. Că, în lumea asta nouă, mai mult sau mai puţin curajoasă, nu te ajută să arunci ancora în trecut.
Sigur, asta nu înseamnă că renunţi la el. Undeva, într-un buzunar ascuns de la piept, sunt, în continuare, în staţia lui 311 de la Rosetti. De-acolo începea, acum niște ani, orașul cu tot ce iubeam mai mult în el – Cișmigiul, cinematografele de pe Magheru, Librăria de la Sala Dalles, Universitatea, Grădina Icoanei cu Parcul Ioanid, de departe cel mai frumos colţ al Bucureștiului, pe care l-am primit ca pe un fel de cadou secret și care, poate pentru taina asta împărţită, rămâne cel mai frumos. Locuri care sunt și locuri care nu mai sunt. Orașul în care locuiesc rămâne orașul în care m-am îndrăgostit și care, în chip fericit, m-a iubit înapoi. Cu toţi porii lui citadini. Aici, pe Strada Poștei, a învăţat copila mea să meargă. Aici, am înţeles că fericirea e făcută din lucruri foarte mici – o cafea leneșă pe o bancă în parc, o tufă de lavandă la semafor, degete împletite în ale tale, curcubeul văzut de la fereastră, priviri care-și zâmbesc printre autorii de pe rafturi, în măruntaiele unui business cu povești. Poate că orașul ăsta nu mai arată ca atunci. Nici eu nu mai arăt așa. Am și pierderi, și mici victorii personale, și griji, și nopţi nedormite, și bucuria simplă a plimbărilor de sâmbătă dimineaţa în coada ochiului și sub linia frunţii, în colţul gurii și între sprâncene.
Și poate că, de-acum încolo, ce-mi rămâne de făcut e să mă reîmprietenesc cu el și să-l las să se reîmprietenească, la rândul lui, cu mine. Să găsim o viteză comună, un limbaj, o complicitate nouă. De la o vreme încoace, îmi aleg, periodic, o stradă care nu mai există. Citesc despre ea. Întreb. O caut în ridurile orașului de-acum. În îmbrăţișarea lui, tinereţea mea a avut gust de speranţă, de entuziasm imun la mucegaiul moral din jur. O vreme am crezut că starea aceea e de nerecuperat acum, din apartamente prost încălzite și din viaţa de adult cheltuită în haosul cu potenţial tentacular din instituţiile publice. Poate că și acesta e un nivel, cu siguranţă cel mai indigest, din tot ce înseamnă Bucureștiul. O recuperez, însă, acum, într-un fel ciudat și anacronic, învăţând un pic despre ce nu știu. Despre Sabinelor și despre Cenad. Despre Strada Meteorului și despre Antim. Despre Arionoaia. Despre Salvatorului. Despre Zebrului. Străzi pe care le-am pierdut. Pe care orașul meu le-a pierdut. Din vedere, de pe hartă, din poveste. O geografie care nu mai există. Sau există? Poate că există cât timp aflu despre ea și cât timp, din experienţa acestor pierderi, învăţ să le diger pe cele de-acum. Locurile care se închid, clădirile care se duc. Nici interiorul minţii mele nu e făcut, până la urmă, din magazine și idei falimentare, din pereţi dărâmaţi și prietenii destrămate, ci din ziduri îmbrăcate în Mâna Maicii Domnului, dintr-un mural care se repede spre mine cu cap de dragon, din bănci care ar putea fi oricare bancă din lume, din senzaţia verii care ţi se așază cu greutate molcomă pe umeri, se strecoară înăuntrul tău și rămâne, cum spune Camus, să-ţi ţină de cald în inima iernii.
Și eu, și orașul vom mai pierde și străzi, și oameni, și crâmpeie de viaţă fericită. Ne vom scofâlci. Și vom învăţa să ducem fiecare vârstă, să ne aninăm de ce are ea strălucitor și cald, și definitoriu. Un oraș, până la urmă, e făcut din oamenii lui. Din vieţile și vârstele lor. Din respiraţia mea, care învârtesc acum cheia în broască, deschid ușa și știu că sunt unde trebuie să fiu. Cu ai mei. Acasă.
