Ce îmi doresc eu de la 2022 este să se termine pandemia și să pot să călătoresc din nou. În această ordine precis. Sigur, de călătorit, am călătorit și în vremurile astea, dar cu bătaie de cap, teste, certificate, carantine și iar teste. O oboseală mai mult psihică decât fizică. Și o mulțime de țări și regiuni închise total turiștilor.
La frizer, azi, m-am gândit la o excursie pe care am făcut-o acum câțiva ani în Regiunea Autonomă Tibet. Cu mașina de la Kathmandu până la Lhasa. Și vreau să vă povestesc și vouă cum a fost la Lhasa, loc unde vreau să mă reîntorc atunci când totul va fi din nou la un zbor, două depărtare. Să aveți un an nou bun!
Am văzut viitorul Tibetului dormind dus, bine înfășurat, la poalele unei mănăstiri din apropierea Lhasei. Un bebeluș în brațele mamei sale. Era soare afară și viitorul visa lin și senin. Dar până să ajung la el am avut ceva cale de străbătut.
Drumul spre Lhasa coboară abrupt pe serpentine, trece prin tuneluri și prin sate unde localnicii adună balegă de iac în mormane ce seamănă a faguri, străjuit pe margini de pomi plantați în speranța unui viitor mai verde pentru regiune. Și este mângâiat periodic de măturile unor angajați la stat, responsabili cu, cred, curățenia autostrăzii.
Lhasa, orașul zeilor, înseamnă pentru turistul care a călătorit prin sălbăticie cinci zile întoarcerea la civilizație. Hoteluri bune cu apă caldă non-stop, restaurante curate, bănci cu facilități de schimb valutar, blocuri și clădiri cu fațade de sticlă și oțel și o bucată de tradițional în mijlocul occidentalismului venit cu plugul anilor: Barkhor. Timp în Lahasa este berechet, atracțiile de bifat sunt multe și cu timp limitat de vizitare. Shoppingul de suvenire este ca un strigăt de război, deși marfă este pentru toată lumea. Dar să le luăm pe îndelete.
Spui Lhasa și în minte îți apare imaginea clară a Palatului Potala. Azi muzeu, Palatul are ore fixe de vizitare și reguli stricte. Pentru 100 de yuani, ai voie să stai înăuntru nu mai mult de o oră, timp în care ești fugărit prin câteva dintre cele peste 1.000 de camere, urmărit să nu folosești aparatul de fotografiat (în interior e interzis să pozezi) și gonit în grabă spre ieșire prin partea din spate. Ghidul îți spune pe scurt o poveste sau două despre locurile prin care treci, dar, în general, te îndeamnă să grăbești pasul pentru a vedea cât mai multe. Când am vizitat noi, la Potala se filma un serial de epocă chinezesc. Ce mi-a plăcut a fost că veșmintele folosite la filmări nu difereau mult de cele purtate și azi de tibetani. Tradiția rezistă.
Cu timp amplu de vizitare și expunere sunt două mănăstiri incluse obligatoriu în itinerarul turiștilor care vizitează Lhasa: Drepung și Sera. Ambele situate în afara orașului, ambele cu o istorie ce-ți ridică părul în cap, ambele în stare de ruină avansată. La Drepung, fost centru universitar, chiliile par pustii, călugării sau călugărițele nu sunt prietenoși cu aparatele de fotografiat și toată senzația de auster este înveselită de florile crescute cu drag și grijă. La Sera, mănăstirea călugărilor din secta (sau cultul) Gelupka – inteligenți și temuți de-a lungul secolelor –, o mare zarvă se aude dinspre grădină. Călugării filosofează, se bat în concepte, se duelează în expuneri și se iau la harță cu argumente de ei știute. Turiștii fotografiază de pe margini și n-ai zice că îi deranjează pe călugări – dimpotrivă, aceștia sunt parcă mult mai expresivi când văd aparatele îndreptate spre ei. Sera era în renovare, dar nu prea ajungea nimeni în zona templului sau a chiliilor când toată acțiunea se petrecea în grădină. În rest, la ambele mănăstiri, la fel ca și la lăcașurile religioase de pe la noi și de aiurea, ceata de cerșetori, oameni nevoiași și copii aciuați întregea peisajul.
Smerenie și autentic găsești mai degrabă în cel mai turistic cartier al Lhasei, sus-numitul Barkhor, casa templului Jokhang. Cât e ziua de lungă, templul e înconjurat în sensul acelor de ceasornic de credincioși veniți să facă kora (acesta e numele ritualului de înconjurare a templului). În interior intri pe bază de bilet și pe bază de donație faci poze. Zeci de reprezentări ale lui Buddha, povești frumoase (și adevărate) despre originea templului și despre cele două soții surori nepaleze ale lui Songtsan Gampo, primul rege tibetan, miros de lumânări din unt rânced de iac și un suvenir constând dintr-o bucată din veșmintele statuii lui Jowo Rinpoche plus câteva boabe de grâu – să-ți poarte noroc și să-ți aducă sănătate: asta e Jokhang. De pe acoperișul lui, Potala strălucește în soarele amiezii.
La shopping, ca la război. Și nu aveți de făcut decât câțiva pași pentru a intra în luptă. Pentru că toate tarabele cu suvenire din Tibet au încins o horă pentru turiști și localnici pe străduțele din Barkhor, în jurul Jokhangului. Negocierea se face ca peste tot, oferiți un sfert din ce vi se cere și mai cedați voi, mai cedează vânzătorii… vă opriți undeva pe la mijloc. Căutați bine pe la tarabe, s-ar putea să vă alegeți cu niște obiecte pe care nu le mai găsiți nicăieri altundeva. Sunt ascunse sub grămezi de tinichele made in China și statuete făcute la mașină în Nepal.
Asta e Lhasa turistică. Timpul vi-l mai puteți umple cu reverii pe la terasele de pe acoperișuri, prânzuri și cine chinezești autentice, cafele tari și plimbări lungi pe bulevarde largi. Dacă vreți.
Lumea mi-a părut fericită în Regiunea Autonomă Tibet. Toți zâmbeau, și chinezii, și tibetanii. Toți aveau motivele lor. Eu zâmbeam de fericire că am ajuns să văd cu ochii mei ceea ce citisem prin cărți și văzusem la televizor.
La poalele mănăstirii Drepung, viitorul Tibetului dormea, mititel, înfășețel.