„Mami, Florența e mult prea frumoasă pentru mine, nu pot să-i rezist!”
Așa mi-a spus băiețelul meu de aproape șapte ani la acea dată, după câteva zile prin Florența. M-am bucurat că nu a fost afectat de părțile mai puțin plăcute ale sindromului Stendhal, ci a rămas doar cu bucuria frumuseții, o frumusețe care ne-a luat pe sus, ne-a umplut inimile, nu ne-a lăsat să îi opunem nicio rezistență.
Am stat la hotelul Lungarno, chiar pe unul dintre malurile râului Arno, la doi pași de Ponte Vecchio, alt pod celebru pe care l-am evitat cât am putut, din cauza mulțimilor care îl umpleau de dimineața până noaptea. Nu am intrat nici în Dom, nici la Pitti, din cauza cozilor lungi, foarte lungi, extrem de lungi, care ne-au descurajat.
În schimb, am mers. Mult. Foarte mult. Și am reușit să vizităm capela familiei De’ Medici, unde îmi doream să revin de circa cinci ani. Un monument care atestă grandoarea acestei familii, sinonimă cu destinul florentin din ultima mie de ani.
Am vrut mult să revăd acest loc unde, când intri, ești plăcut surprins de atmosfera istorică a criptelor – te uiți la toate inscripțiile și monumentele și consideri că a fost o investiție inspirată de bani și de timp. După care, te gândești să mai urci niște scări și, dintr-odată, ți se taie răsuflarea – ajungi într-o sală imensă, foarte înaltă, unde se află monumentele funerare ale marilor De’ Medici – veritabile opere de artă așa cum numai italienii știu să creeze: foarte opulente, dar, în același timp, demne și elegante.
Totul, de la mozaicul de sub pașii vizitatorilor și până la vitraliile uriașe sau pietrele prețioase care ornează statuile, este gândit pentru a impresiona, pentru a crea o impresie ce va dura o viață. Este, dacă vreți, gândit în aceeași manieră ca Sainte Chapelle din Paris, unde vizitatorii sunt, pur și simplu, loviți cu o supradoză de frumusețe și grandoare neașteptate.
Am reușit, printre protestele copilului care dorea să viziteze un celebru magazin de jucării, să trecem repede și prin casa familiei Buonarotti, unde se păstrează câteva dintre operele lui Michelangelo, dar și puține schițe, deoarece pe majoritatea a reușit să le distrugă înainte de moarte, pentru ca posteritatea să nu știe cât de mult muncea și, da, se chinuia pentru o sculptură.
Profitând de faptul că băieții mei se luptau cu niște înghețate mari și pregăteau încă o vizită la magazinul de jucării, mi-am oferit o vizită la muzeul familiei De’ Medici – da, nu știu dacă există vreun colț din Florența unde să nu existe vreo referință mai mult sau mai puțin directă la istoria medicee.
Muzeul este adăpostit de palatul Sforza Almeni – după numele favoritului marelui duce Cosimo I, care însă a căzut în dizgrație când se pare că ar fi bârfit despre legăturile extraconjugale ale lui Cosimo care, într-un acces de mânie, și-a omorât favoritul cu mâna lui, iar apoi i-a confiscat și proprietățile. Unul dintre pictorii mei preferați, Bronzino, a realizat un portret extraordinar al lui Cosimo – după aproape 500 de ani de la realizare, ochii florentinului străpung pânza și sfredelesc imaginația privitorului, iar gura e parcă blocată într-un rictus disprețuitor și mânios.
Mi-ar plăcea foarte mult să călătoresc în timp și să îl cunosc, dar fără să fiu la mila lui. Muzeul De’ Medici include multe alte amănunte interesante, triste, picante – despre istoria familiei care se împletește cu istoria Florenței, prin vremurile de glorie și până la declin și final.
Pentru mâncare, dacă vreți ceva central și foarte bun, într-un decor informal, mergeți la Antica Osteria Toscana, unde am mâncat cel mai bun osso bucco, cu garnitură de fasole boabe, peste care eu torn ulei de măsline și sare în cantități alarmante.
Dar revelația a fost La Giostra, pe o străduță îngustă, fără mare farmec, cu o intrare întunecoasă, care nu promitea mult. Înăuntru, ne-am trezit teleportați într-un restaurant foarte elegant și primitor, aflând că proprietarul este un prinț din familia Habsburg care, împreună cu cei trei copii, a deschis această minune culinară. Frecventată, conform fotografiilor care acoperă fiecare centimetru de perete, de 90% din celebritățile mondiale.
Nu era nicio vedetă când am fost noi, dar ne-am mulțumit cu Loredana, chelnerița noastră, care radia atâta bunăvoință, bucurie de a fi și de a ne servi, încât aș mai merge acolo doar pentru ea. Oricum, sper să mai ajungem la La Giostra, pentru mâncare, dar și pentru faptul că desenul realizat pe loc de băiețelul nostru ornează acum poate singura bucățică de perete care mai rămăsese liberă.
Recomand totul la La Giostra – porcini proaspete, suculente și cărnoase pane, șnițelul de vită care se topește în gură, tartinele cu pastă de ficat sau cu cele mai dulci roșii, pastele cu ricotta și pere, deserturile – ne-am ridicat fără să putem mânca totul, deoarece porțiile sunt mai mult decât generoase.
Relația mea cu marțipanul e sinuoasă: în copilărie, am citit despre marțipan într-o poveste și am fost imediat fascinată. Ulterior, am gustat și nu am fost foarte impresionată. După care, vara aceasta, am intrat la Gilli, patiseria și ciocolateria din Florența, unde, la insistențele fiului meu care e mare amator de orice dulce colorat, am cumpărat fără tragere de inimă două pungi de bomboane pastelate, pe care, pe urmă, pe furiș, le-am mâncat eu pe toate, noaptea, sperând că nu-și va aminti nimeni de ele. Atât de bune sunt.
Recomand și hotelul Lungarno, unde ne-au tratat ca și cum am fi fost membrii unei familii regale, inclusiv pe cățelul Pablo, care devenise deja un fel de mascotă neoficială a hotelului. Camerele și apartamentele foarte elegante au priveliștea către Arno și Ponte Vecchio, iar micul dejun poate fi luat pe terasa suspendată deasupra apei, în soarele florentin.
Plimbându-mă prin Florența, mă întrebam dacă locuitorii ei s-au obișnuit cu frumusețea, cu apartamentele lor din turnuri de secol 13, cu arhitectura care îți taie răsuflarea sau dacă și ei, ca mine, de fiecare dată când ies pe stradă simt că li se taie răsuflarea. Sper că e a doua variantă.
Roma și atât.
Roma e… Roma. Am mers de mai multe ori în capitala Italiei, deoarece casa pe care o închiriasem se afla la 50 de minute de Roma. Marenzio, cel care avea grijă de casă, a strâmbat din nas când a auzit că tragem o fugă până la Roma și a spus „Immondizia, Immondizia”. Google Translate ne-a lămurit că e vorba de „murdărie, gunoi”, așa că ne așteptam la ceva dezordine. Dar nu chiar la ce am găsit: șobolani, gunoaie pe trotuare, saci întregi cu gunoi neadunați și îngrămădiți la toate colțurile de stradă – era, sincer, un peisaj foarte dezolant.
Lucrurile s-au mai îmbunătățit la a doua sau a treia noastră vizită, dar nu total, astfel încât am fost nevoiți să privim în sus foarte mult, ca să nu ne speriem de ceea ce vedeam pe jos.
Altfel, Roma e, desigur, așa cum toată lumea știe, o minune. Chiar și atunci când e murdară. Chiar și atunci când mergi, paralel cu Tibrul, pe lângă clădirile grațios și seducător de deteriorate din Trastevere, iar un șobolan îți taie calm calea tocmai când tu te uiți la cea mai frumoasă grădină interioară pe care ai întrezărit-o vreodată.
Nu sunt mare admiratoare a civilizației romane, așa că m-am lăsat târâtă la Colosseum de către fiul meu, care își dorea mult să afle despre gladiatori, panem, circens și alte asemenea obiceiuri atât de vechi, dar și atât de actuale. Nu am vizitat nici ruinele din forumul roman, din aceleași motive.
În schimb, am mers mult, enorm. Am privit mult clădirile, oamenii, am intrat în biserici (biserica portugheză îmi va rămâne probabil în memorie toată viața), am mâncat multă înghețată, am băut cafea cu frișcă, m-am uitat în vitrinele magazinelor de antichități, m-am minunat de politețea, amabilitatea și umorul romanilor, am făcut window shopping (și acum mă gândesc la o rochie de la Pucci pe care nu aș avea unde să o port nici dacă îmi cumpăr un palat), am vizitat de vreo patru ori același magazin de jucării, m-am întâlnit, din întâmplare, pe stradă, cu o prietenă din România și cu altă prietenă care locuiește la Hamburg.
Și am mâncat. Am mâncat cel mai bun gazpacho din viața mea – din pepene, la restaurantul sud-american Reserva. Urmat de o superbă friptură de vită.
Am mâncat cantități imense de prosciutto e melone – un clișeu, știu, dar nu atunci când prosciutto e minunat, iar pepenele e dulce ca mierea.
Și am mâncat la Colline Emiliane, un restaurant cu o stea Michelin, ascuns bine pe o străduță ponosită, unde noi am ajuns datorită (sau din cauza) vizitei la încă un magazin de jucării. Am intrat gândindu-ne că va fi foarte scump și că vom primi niște porții minuscule.
În primul rând, în loc de un Maitre D’ extrem de arogant, am fost întâmpinați de un tânăr în adidași, care ne-a găsit imediat o masă, iar apoi am fost serviți de doi chelneri la vârsta senectuții, care nu mai pridideau cu zâmbetele, cu glumele și cu alinturile pentru „il bambino” (după cum am scris în editorialul din numărul precedent al Forbes Life, nu mi-am imaginat că italienii sunt atât de iubitori de copii). Am aflat ulterior că restaurantul este afacere de familie, la a treia generație, chelnerii în vârstă fiind bunicul și tatăl domnului în adidași.
Am admirat apoi niște desene înrămate, care am aflat că au fost realizate de însuși Federico Fellini, client fidel al restaurantului, care le-a desenat pentru Anna, pe atunci în vârstă de vreo 5 ani.
„Vreți să o vedeți pe Anna? Imediat!”, ne-a întrebat și și-a și răspuns domnul „a treia generație”, Luca Scortichini. Și a apărut imediat trăgând de mână o doamnă pe la 60 de ani – Anna, care se ocupă de realizarea artizanală a pastelor de la Colline Emiliane.
Îl voi lăsa pe Luca să spună povestea acestui restaurant minunat în cele ce urmează, până atunci vreau doar să spun că îmi doresc mult o altă călătorie la Roma, doar ca să mai mănânc tagliatelle al culatello la Colline Emiliane și să mă bucur de atmosfera din acest loc de poveste.
La Roma am stat la hotelul Regina Baglioni, o clădire superbă, un palat de fapt, aflat pe una dintre cele mai frumoase străzi din oraș, străjuită de copaci imenși și arhitectură superbă, de secol 19. Ca și în toate celelalte hoteluri din Italia, personalul era format din oameni care se bucurau ca niște copii când vedeau un cățel, când vedeau un copil și care mulțumeau de mai multe ori pentru o mică atenție.
Recomand restaurantul hotelului, unde mâncarea ține deja de gastronomie, atmosfera e foarte elegantă, clienții sunt parcă la o defilare de modă, iar chelnerii (și aici) s-au dat peste cap să îi ofere băiețelului meu orice și-ar fi dorit să mănânce, deși nu se afla în meniu.
Așa că nu voi ține minte immondizia de la Roma, nici Piazza di Spagna goală, nici anunțurile de „chiuso” din geamurile magazinelor, hotelurilor și restaurantelor care au căzut victime pandemiei. Voi ține minte bucuria și amabilitatea oamenilor, restaurantele superbe (neapărat mergeți la Ristorante Santa Lucia – e într-un loc superb), energia unui oraș care nu se lasă înfrânt. Și pe doamna pe la 60 de ani care ieșise la plimbare cu soțul ei și care mi-a demonstrat că se poate să rămâi elegantă, șic, senzuală, frumoasă, cu simplitate și fără operații estetice.
(va urma)
Italia, un traseu de suflet (III)
Italia, un traseu de suflet (I)