Roma – o combinație aproape monstruoasă între frumusețe incredibilă și murdărie la fel de incredibilă; Florența – impecabilă, parcă mai ponosită decât acum cinci ani, dar parcă mai primitoare, cumva, Veneția – mereu o enigmă, mereu altfel. Am petrecut cam șase săptămâni în remote work în această vară, în Italia, pe vârful unui deal, de unde mai coboram, din când în când, pentru incursiuni rapide în orașe și orășele din Umbria și nu numai.
Venețienii, între splendoare și închisoare
Călătoria noastră nu a început neapărat cu dreptul, având în vedere că prima cazare din Veneția, avea atât de multe probleme, încât, pe la miezul nopții, străbăteam orașul pe jos (cum altfel?) – doi adulți, un copil și un cățel, în căutarea unui spațiu primitor.
Pe care l-am găsit la hotelul Metropole, o clădire veche, somptuoasă, frumoasă, unde ne-au primit în toiul nopții ca și cum eram cel puțin prieteni sau chiar rude pe care nu le mai văzuseră de multă vreme. În grabă, uitasem să menționez și membrul patruped al familiei, pe care l-au primit imediat, cu un pătuț și castronele speciale.
Un lucru pe care urma să îl observ aproape la fiecare pas în timpul aventurii noastre de vară: italienii adoră copiii și cățeii. Cel mai morocănos chelner, cea mai înțepată recepționeră, cel mai melancolic vânzător – toți se animă, se bucură și încep să turuie glume și povești atunci când văd un copil. Iar dacă plusezi și cu un cățel irezistibil (așa cum îl consider eu pe Pablo al nostru), atunci poți fi sigur că vei avea parte de cele mai bune servicii și cea mai bună mâncare.
Metropole se află pe Riva degli Schiavoni, punctată de o latură a Palatului Dogilor și de Podul Suspinelor, un foarte bun punct de pornire pentru a explora toată Veneția, atât cea arhicunoscută și arhiplină, cât și părțile mai puțin vizitate – am avut bucuria să ne plimbăm pe străzi goale-goluțe, admirând, astfel, cu mare egoism și satisfacție, toate clădirile care erau acolo doar pentru noi – fiecare fereastră, fiecare colț de grădină, fiecare coș, fiecare palazzo mai mult sau mai puțin întreținut.
Venețienii sunt captivi, mi se pare. Prizonierii mării care le dă târcoale și îi va înghiți la un moment dat, prizonierii turiștilor care îi sufocă, prizonierii unui oraș superb care s-a transformat, în mare parte, într-o butaforie, prizonierii poluării care le deteriorează aerul și sănătatea (priviți spre Marghera și veți înțelege dimensiunile dezastrului), prizonierii unui sistem politic pe care ei îl consideră corupt și care a distrus, se pare, laguna prin proiectul MOSE, probabil cel mai costisitor eșec din istorie.
Cu toate acestea, sunt atât de zâmbitori, de veseli, de plini de viață, încât ai crede că te afli prin secolul 16, când La Serenissima era încă în plină perioadă de putere și influență.
Din cele 30 de romane ale Donnei Leon despre Veneția, am citit 29, astfel încât, pe străzi, prin piețe și pe canale regăseam locuri și stări atât de bine descrise de comisarul Guido Brunetti, încât eram aproape sigură că urma să îl întâlnesc.
Lăsând gluma la o parte, aventurile lui Brunetti sunt perfecte pentru cei care doresc să descopere Veneția dincolo de Piazza San Marco și de ai săi pescăruși agresivi care vânează porumbei și oameni. Dincolo de toate chinezăriile vândute drept obiecte artizanale realizate în Murano, dincolo de capcanele pentru turiști unde se mănâncă prost, dincolo de coșmarul meu, Rialto, există Veneția adevărată – atât de adevărată cât se mai poate (mă obsedează această condiție a venețienilor de a trăi într-un oraș care parcă nu mai e oraș, ci un decor imens).
Am mers enorm prin Veneția și, dacă până acum aș fi spus că orașul meu preferat din Italia este Florența, m-am răzgândit când am ajuns în Cannaregio, când am traversat Ponte dell’Accademia spre Dorsoduro, când am văzut picturile lui Tintoretto din Scuola Grande din San Rocco și când am avut cea mai mare surpriză la un prânz dintr-o bodegă din Campo San Pollo.
E greu să înțelegi Veneția și nu aș pretinde niciodată că am reușit în câteva zile, dar știu sigur că, pe nesimțite, m-a cucerit. De la tresărirea inițială de panică din San Marco până la bucuria pură, totală din momentele de „aaaa” sau „ooo” de la Arsenal, din cartierul evreiesc, de pe acel pod dell’Accademia care mă urmărește și azi, deși nu știu de ce – mi-am dat seama că mi-ar plăcea să petrec un an printre venețieni, deși nu îi înțeleg – nu le înțeleg limba, superstițiile, istoria deșănțată, amuzantă, lacomă, arogantă.
Dar, cumva, mă simt în largul meu acolo, în labirintul de străduțe întunecoase și înguste, care te aruncă dintr-odată, fără niciun avertisment, într-o piață inundată de lumina soarelui sau pe trotuarul unui canal străjuit de palazzo elegante, cu surprinzătoare grădini aproape tropicale.
Am luat cadou o mască din Veneția, nu made in China, ci făcută de două doamne care lucrau acolo, în magazin, în papier-mâché . Am cumpărat și cărți de la librăria veche și frumoasă, ascunsă în spatele pieței San Marco, unde am avut bucuria să găsesc cel mai recent roman din seria Comisarului Brunetti – mi s-a părut fantastic să mă reîntâlnesc tocmai la Veneția cu acest personaj pe care îl iubesc, un venețian pursânge, și să trec prin locurile pe care le menționează în carte.
E aproape imposibil să nu mănânci bine în Italia, atâta vreme cât încerci să te ții departe de locurile turistice, deși la Roma, epuizați după ce am tot încercat să găsim restaurantul Mani in Pasta, ne-am resemnat cu o terasă foarte turistică, unde, în pofida temerilor noastre, am mâncat foarte bine, iar serviciul a fost impecabil.
O experiență similară am avut și la Veneția, unde am nimerit în Campo San Pollo, poate una dintre cele mai frumoase piațete din Veneția, una dintre oazele care se oferă celor care îndrăznesc să meargă dincolo de San Marco sau Rialto.
Foame fiindu-ne și stresați de faptul că între orele 15.00 și 18.00 sau chiar 19.00 nu e deschis niciun restaurant în Italia, ne-am așezat la un restaurant descris ca o berărie, dar la care am avut surpriza de a mă bucura de una dintre cele mai bune mese din viața mea: un calcan proaspăt pane, alături de o salată perfectă și un bol cu cartofi prăjiți.
Sincer, nu știu de ce erau cartofii aceia prăjiți atât de speciali, dar mă gândesc la ei și acum și probabil îmi voi mai aminti de ei multă vreme. Iar peștele – mai bun decât ce am mâncat la restaurante speciale de pește cu stele și pretenții din Europa.
(va urma)
Italia, un traseu de suflet (II)
Italia, un traseu de suflet (III)