„Mai vrei cafea?”
Ridic ochii din Rolling Stone, unde citesc despre Robi. Arhitectul carierelor creative. Robert Saltz. Un parizian par excellence. Un fel de vrăjitor de secol XXI, desprins dintr-o regie de Vincente Minelli și imposibil de claustrat în clișeul americanului la Paris. Probabil pentru că Robi, deși s-a născut în America, știe Parisul mai bine decât cei mai mulți parizieni. Cu istoric și absurdități, cu variante de transport, de plimbare decupată dintr-un roman și cină parcă scoasă dintr-un ad, de window shopping și shopping concret și delicios.
„I got you”, spune Robi ori de câte ori ai nevoie de ceva. (Spune chiar și acum, când, da, mai vreau puțină cafea și cât citesc, mai departe, despre el, despre Robi, în Rolling Stone. Și îmi doresc să scriu și eu ceva despre el.)
În materie de lifestyle exersat cu eleganță și cu foarte mult umor, cu jovialitate deloc contaminată de o experiență de viață aproape neverosimil de versatilă, Robert Saltz e o enciclopedie care bate lejer orice AI, forum sau alt tip de veleitate publică. Adică eu, cel puțin, aș paria întotdeauna pe Robi. Care scrie despre unde se mănâncă bine pe blogul lui, robieatsinparis.com. (Dincolo de faptul că scrie, mă uimește detectivistica prin care descoperă locurile care sunt pe punctul de a deveni the go to places înainte ca ele să fie go to places.) Care poate purta la orice oră din zi și din noapte conversații efervescente ca o șampanie bună despre artele spectacolului, ospitalitate (Robi a predat la una dintre cele mai cunoscute școli hoteliere din lume, în Elveția, a fost parte din celebrul W Hotels și, una peste alta, are o carte de vizită de star în domeniu), bucătărie vietnameză, cinema, cultură mediatică, ramen, Vatel, the golden age of Las Vegas, muzică (o, muzică!), papanași. În engleză, franceză sau română. Robert Saltz, despre care, cum spuneam, citesc acum în Rolling Stone, e, între multe altele, soțul uneia dintre cele mai expresive soprane din istoria operistică a Europei, Leontina Văduva. E un trickster, care a inventat recent o inginerie incredibil de utilă în lumea creativă: propulseyourcareer.com – o platformă care conectează tinerii artiști la rigorile pieței de muncă. Practic, te învață cum să-ți manageriezi talentul și să-l transformi într-o profesie, evitând, astfel, vulnerabilitățile inerente tuturor artiștilor – oameni talentați care ar trebui să(-și) fie, în același timp, impresari, contabili, avocați, manageri, psihologi, experți în social media. Propulse a ajuns în Rolling Stone.
Ne luăm cafelele și plonjăm în analiză pe text.
– Rolling Stone e un standard în sine, îi spun. Noi am crescut cu Rolling Stone.
Îmi spune că și el. Copilăria mea de la București și copilăria lui din America se întâlnesc în exercițiul de admirație. Al lui e pentru revistă, al meu e pentru el. Sigur că eu sunt puțin subiectivă. Sau cineva m-ar putea suspecta de subiectivitate.
Robert Saltz e nașul meu.
M-am ținut de brațul lui într-unul dintre cele mai importante momente din viața mea. Niciunul nu ne-am împiedicat. Din brațele lui și ale nașei mele am luat-o pe copila mea, proaspăt botezată. Am împărțit cafele foarte matinale și povești până foarte târziu în noapte, desert din aceeași farfurie, uneori la mai mult de patru lingurițe, artificii în inima unei nopți de vară, câteva tristeți, multă bucurie.
Robi i-a cunoscut pe Bono, Frank Sinatra, Dave Grohl, Paul Bocuse, David Niven și alți zei contemporani. Are povești cu și despre ei care fascinează, intrigă și mă fac să întreb mereu mai departe. Poate că e un impuls jurnalistic, poate că nu. Foarte sincer, cred că e curiozitate fericită și privilegiul de a le auzi poveștile la prima mână. Spuse de cineva important pentru mine. De câte ori îl văd, îl rog să-și scrie amintirile. Sper să o facă într-o zi. Între timp, m-am hotărât să scriu și eu despre el. Despre cum Robi știe totul în materie de maniere și etichetă, de bucătărie și serviciu, de geopolitică și piața muncii.
– Și eu cred, îi spun, că talentul ar trebui administrat. Eventual de cineva care știe bine legi, finanțe, tipuri de contracte, beneficii. Artiștii ar trebui să aibă grijă strict de munca lor.
Zâmbește larg și începe să-mi explice. Din când în când, îmi arată. Mult după ce cafelele noastre se termină, în sezoane în care ne întâlnim mai rar, un update la Propulse sau la robieatsinparis.com ajunge la mine în Inbox, pe Whatsapp, pe Messenger. Uneori vorbim la telefon. Ne lamentăm, povestim, rememorăm, dar, absolut întotdeauna, Robi e o lecție de entuziasm. Un punct de sprijin într-o lume care se complică. Cineva care simplifică lucrurile. Nu le trivializează, doar le simplifică.
„I got you”, spune Robi. O adresă, un taxi, o umbrelă, o cafea, un nume, o idee, o rezervare, o variantă de călătorie, o soluție, o speranță, o complicitate, un vis, o aniversare, un moment sofisticat ca regie, ca punere în scenă și totuși atât de propriu vieții de familie, cum o vede el. Adică spectaculoasă. Caldă, apropiată și totuși spectaculoasă. Ca un show cu buget de idei nelimitat.
De curând, după o cină într-o osterie care ne-a lăsat tuturor un gust bun în arhiva amintirilor, i-am spus lui Robi că îmi place să păstrez cărți de vizită, note de plată, mici urme ale trecerii printr-un loc. Ca orice bon viveur, Robi înțelege colecționismul în toate excentricitățile lui. Din osteria pariziană, am păstrat o carte de vizită pe care scrie Carpe that diem. Trăiește clipa. Bucură-te de ea. Respiră-i substanța și posibilitățile.
Acum, la aceeași masă, Robi și cu mine citim despre Robi în Rolling Stone.
„Cafea?”
Nu mai vreau cafea. Îl întreb dacă-mi dă voie să scriu și eu despre el. Să colecționez imaginea aceasta, a lui inventând clipe fericite. Savoare. Hedonism. Cariere. Posibilitate. Un text care să-i semene. Pe care să încerc să-l fac să-i semene. Eclectic. Spectaculos. Cald.
Cam asta e clipa. Îmi doresc să i-o pot da de citit, ca pe cartonașul meu roz pudrat cu Carpe that diem. Într-o zi. Curând.
Un fel de here it is, Robi. Thank you a million times.
I got you.
