FacebookTwitterLinkedIn

Când vorbim de pace interioară, la ce ne referim de fapt?

În tumultul vieții cotidiene, aceasta a devenit o nevoie stringentă, absolut necesară unei bune funcționări fizice și mentale. Când frica și neliniștea pun stăpânire pe noi, iar tumultul interior se instalează confortabil în sufletul nostru, distrugându-ne treptat, dar sigur, liniștea interioară, vorbim clar despre război. Marii gânditori spun că „pentru a fi pace în lume, trebuie ca popoarele să trăiască în pace. Pentru ca popoarele să trăiască în pace, orașele nu trebuie să se ridice unele împotriva altora. Pentru a fi pace în orașe, vecinii trebuie să se înțeleagă. Ca să fie pace între vecini, trebuie ca armonia să domnească în familie. Ca să fie pace în casă, trebuie s-o găsești în propria inimă”.

Pacea interioară este esențială pentru performanța maximă la toate nivelurile individului, grupurilor umane – de la relațiile noastre cu noi înșine, cu prietenii și cu membrii familiei până la cele profesionale și sociale. Toate tipurile de relații interumane înfloresc atunci când există armonie. Pacea este și „rezultatul recalificării minţii pentru a procesa viața așa cum este, mai degrabă decât așa cum credem că ar trebui să fie”.

Atingerea păcii interioare trebuie să fie motorul organizator principal al vieții noastre, să-i conștientizăm importanţa nu doar atunci când ea este zdruncinată. Ea trebuie să fie scopul suprem căruia li se subordonează celelalte ţeluri. De fapt, avem succes ca persoană în măsura în care atingem propria mulțumire de sine, sentimentul de bunăstare personală și profesională, pe scurt, pacea sufletească. Dacă vrem liniște sufletească, e obligatoriu să încetăm, în primul rând, lupta cu propriile gânduri.

Compasiunea, toleranţa, iertarea și sentimentul de autodisciplină sunt calități care ne ajută să ne conducem viața zilnică cu o minte calmă și liniștită. Dacă, dintr-un motiv sau altul, ne compromitem valorile sau acționăm împotriva celor mai intime convingeri, pacea sufletească este prima care suferă. Trebuie, de asemenea, să avem grijă să nu lăsăm comportamentul altora să ne distrugă pacea interioară. Și e mai bine pentru echilibrul nostru să ne reamintim permanent că nu există pace fără iertare. Iertarea este una dintre chei. Ea este și un proces de detașare, de ignorare a relelor făcute de ceilalți, sau chiar a greșelilor făcute de noi înșine.

Când mintea noastră este plină de gânduri negative, vom vedea în jurul nostru numai situații înnegurate. Frica din noi dă naștere unor sentimente de mânie, furie, agresiune sau chiar unor resentimente… E bine să o eliminăm, altfel gândurile nu ne vor da pace, exact cum spune o vorbă din popor. Orice om poate schimba lumea exterioară prin modificarea gândurilor sale despre ea. Atacând o persoană dintr-un oarecare motiv, ne vom face rău în primul rând nouă înșine, stricându-ne pacea interioară, liniștea. Amintirea lucrurilor neplăcute din trecut ne face să ne construim un zid de autoapărare pentru viitor, care ne va crea prejudecăți, ne va tăia libertatea de a gândi, deci eliberarea de povara dureroasă a trecutului și bucuria legată de oportunitățile prezentului sunt mijloace mult mai bune.

Dacă îmi spun că eu sunt cel care optează pentru emoțiile pe care le experimentez, eu sunt cel care alege scopurile pe care doresc să le îndeplinesc, universul nu face decât să răspundă cererilor mele, astfel îmi asum atât responsabilitatea, cât și neajunsurile pentru rezultate. Ca să obținem pacea interioară, e necesar, totodată, să ne educăm voința și să avem răbdare cu noi înșine.

Pacea se cultivă zilnic, nu când avem timp și chef, și o găsim nu prin rearanjarea circumstanțelor vieții, ci prin realizarea a cine suntem la cel mai profund nivel. Logic că e bine să nu uităm că ne aparținem unii altora, iar dragostea și compasiunea sunt baza păcii în lume. Jimi Hendrix spunea că „atunci când puterea dragostei va depăși dragostea de putere, în lume va fi pace”, ceea ce azi, din păcate, nu se întâmplă. Nu este suficient să vorbim despre pace. Trebuie să credem în ea. Și, de fapt, nu este suficient să credem în ea, trebuie să muncim pentru pace. Este mult mai important să o organizăm prin diplomație, pentru că, așa cum spunea Nicolae Iorga, pacea nu poate veni din dorință de pace, ci de la suprimarea instinctelor de război.

În creștinism, cuvântul „pace” era adesea folosit atât ca formă de salut, cât și ca binecuvântare. Ni se spune „să trăim în pace” cu ceilalți, câtă vreme asta depinde de noi (Romani 12:18 „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii”). Dacă pacea este ceea ce îți dorești cu adevărat, atunci vei alege pacea. Pacea nu este un dar al lui Dumnezeu făcut creaturilor sale. Este un dar pe care noi ni-l facem unul altuia. Vorba lui Herodot: „Nimeni nu-i atât de fără minte încât să prefere războiul în locul păcii; căci în timp de pace copiii îi îngroapă pe părinți, iar în timp de război, părinții pe copii”. 

De la pacea interioară la… pacea în lume e doar un pas. Uriaș, ce-i drept, dar doar un pas. Cu cât vom înțelege mai repede acest lucru, cu cât vom conștientiza valoarea păcii, cu atât mai iute vom căuta mijloace de menținere a ei. Averea cea mai de preț e fără îndoială viața, și ea atârnă de un fir de păr când noi ne jucăm neglijent cu o monedă ale cărei feţe se pot schimba ca prin farmec.