E ora unsprezece și mor de foame. Mă rog, cel mai probabil nu e foame-foame, ci o glicemie bosumflată. Pe bună dreptate. Azi e prima mea zi de no sugar challenge.
Știu, nu ar trebui să fie un minimaraton de două săptămâni, hai o lună (o lună? o să mor într-o lună!!!, o să dezvolt un profil ascuțit ca lupta de clasă și o să am un umor și o joie de vivre care vor aminti de tabloul ăla celebru de Munch…), ci o alegere. De lifestyle. Pe cuvânt că știu teoria. Zahărul, dușmanul nostru, inflamația, spike-ul de insulină, riscul de diabet și alte plăceri ale vieții, presiunea socială care te scoate din poză imediat ce ai cu treizeci de grame mai mult decât un smartphone slim, trendul care zice că ba nu, hai să ne iubim și grași, pentru tot restul există liposucție (și aia tot cu cardul se plătește) și așa mai departe, the show must go on.
Una peste alta, nici n-a început bine ziua asta fără zahăr și deja mă lupt cu o tristețe… bacoviană. Sincer, mă cam indispune lucrul ăsta. Faptul că viața se acrește instantaneu fără dulce. Adică fără zahăr. Deși ar fi trebuit să mă gândesc. Inclusiv la nivel semantic, asociem dulcele cu starea de bine – o viață dulce, un somn dulce, apelativul „dulceață” (nu ne place, dar asta nu înseamnă că nu există) și favoritul meu, care arată cât de iluzorii sunt granițele teritoriale când vine vorba de mentalitate: dolce far niente. Gustul e un ingredient al identității etnice și locale (o mâncare e bună dacă e „ca la mama acasă”), al relațiilor pe care ni le construim (iubirea e dulce, pierderile sunt amare), al ierarhiilor de orice tip (să ai gust înseamnă să fii capabil de evaluare validă într-un domeniu dat). E cam ce explică și Stanley Tucci în ultima lui carte, Taste.
Tucci, pe care lumea îl cunoaște cu precădere din „Diavolul se îmbracă de la Prada”, unde-l juca pe Nigel, și din „Julie și Julia”, unde era soțul Juliei Child, Paul, este, între multe altele, producătorul și prezentatorul seriei „Stanley Tucci: Searching for Italy”, care, de la premiera pe CNN, pe 4 februarie 2021, i-a adus deja un Premiu Emmy. I-a adus și un public avid să exploreze gusturile acestui gourmet care, până la „Taste: My Life Through Food”, scrisese deja „The Tucci Cookbook” și „The Tucci Table” (o colaborare inclusiv auctorială cu actuala lui soție, Felicity Blunt, sora lui Emily Blunt – Emily din „Diavolul se îmbracă de la Prada”; da, lumea e mică, mai ales lumea lor).
Când mi-am cumpărat un exemplar semnat din Taste într-o librărie mică din South Kensington, știam cam la ce să mă aștept. Și totuși, a fost ca o masă bună, cu o doză temperată de sentimentalism aproape cinematografic (imaginea cu Stanley uitându-se, cu mama lui, la emisiunea Juliei Child, în copilărie, e un fir roșu al narațiunii) și una savuroasă de umor (Tucci gătind, în pandemie, într-o casă cu cinci copii – mă rog, doi copii mici și trei adolescenți; Tucci între fericirea maritală și o mamă care descinde cu noaptea-n cap, în dimineața de Crăciun, ca să facă timpano, un preparat care include paste, salami, ragù, diferite tipuri de brânză, ouă fierte și chifteluțe (rețeta e în carte – ceva de 10.000 de calorii lingurița, pe care eu l-aș găti lejer în… 16 ore, probabil), Tucci preparând Martini, anatemizând italienește tăiatul pastelor cu cuțitul și trăind extazul absolut în fața unei farfurii de Spaghetti alla Botarga). E un spectacol, da. E și o confesiune.
(În acest punct al scrierii textului de față, am cedat nervos, m-am dus la bucătărie și mi-am luat un măr. L-am tăiat feliuțe. Ceva îmi spune că se consideră zahăr, dar mă simt prea fragilizată glicemic ca să mă consult cu Sfântul Google…).
Cartea aceasta, în care oameni, locuri și etape de viață sunt legate între ele de o explorare a timpului în funcție de gusturi și feluri de mâncare memorabile, ascunde și un teribil efort de supraviețuire. Când, în 2017, i s-a descoperit o tumoare malignă la baza limbii, Tucci a trebuit să se confrunte inclusiv cu perspectiva pierderii gustului, unde gust înseamnă mult mai mult decât un simț – înseamnă o relație cu lumea, cu viața, cu călătoria, cu plăcerea, cu amintirea, cu surpriza, cu cinemaul, cu trecutul, cu tot. Suntem și așa ceva. Niște bănci de date personale. De sendvișuri din copilărie, de cine mai mult sau mai puțin romantice, de mese de Crăciun, de prânzuri luate pe repede înainte, la serviciu, de restaurante fermecătoare, descoperite în vacanțe, de picnicuri și de cafele băute în parc, pe o bancă.
Pe măsură ce citeam despre toată zbaterea aceasta între boală și gust ca element identitar, mă trezeam rememorând gusturile din care e făcută viața mea: clătitele de weekend și cornulețele de Crăciun, combinațiile alimentare atroce din facultate, cine arse, cine sărate așa și așa, cine superbe, o zi de naștere cu Pavlova și una cu înghețată mâncată pe ploaie, sărățelele făcute de mama, încercările noastre de a face scones acasă, tiramisù la pahar cu portocală și cantuccini (nu e secretul meu culinar, dar e prea bun ca să rămână secret – sper să mai primesc, acum, că m-a luat gura pe dinainte), înghețata ca ritual (de cuplu, de familie, de „așa sărbătorim orice care o include și pe Ioana”), cafeaua la pachet. Nu știu dacă suntem ce mâncăm, dar suntem, în mod clar, fragmente de farfurii pe care ni le amintim, de madlene care ne duc, proustian, într-un spațiu mental, într-o strângere de mână, într-o vară, atunci, acolo.
(Mărul se consideră desert! Nu pot să cred, realmente mi-a stat a patra felie în gât, minune că nu m-am înecat cu ea!)
Nu vă spun cum se termină cartea, care e plăcută, înduioșătoare și, dacă e să ne alintăm puțin cultural, relevantă antropologic. Vă spun însă că imaginea unor pomodorini deasupra cărora tronează semnătura lui Stanley Tucci a devenit metonimică pentru una dintre călătoriile mele favorite din ultimul timp. Nu mă văd excelând în prepararea rețetelor din carte (poate doar pasta aglio oglio, alla Norma și salata de roșii). Mă văd însă, cu sau fără no sugar challenge, trăind în umbra rețetei din care Tucci, cel care-și recuperează energia în bucătărie și în afara ei, a făcut o mică filozofie de viață:
„Gătește. Miroase. Gustă. Mănâncă. Bea. Împarte. Repetă de câte ori e nevoie.”
Mi se pare, pur și simplu, delicios.