#itstheweekendbaby

E greu de gestionat. În el trebuie să încapă administrativele nerezolvate și toate lucrurile mici și mari lăsate pentru „mai încolo”, când o să avem timp. Cumva, timp nu avem niciodată.

În multe weekenduri, tot ce-mi doresc e, în fapt, o stare semi-comatoasă în care să-mi zac toată oboseala și toate nimicurile frustrante, angoasante, ploioase care fac, uneori, să-mi tune și să-mi fulgere. În principal, pe dinăuntru.

De la o vreme, am hotărât că nu prea mai am timp pentru asta. Adică pentru burnoutul de weekend. În weekend vreau să am timp de citit și de povestit, de cafea băută mai târziu, de brunch cu ai mei și cu prieteni, de gătit pe o viteză inabordabilă în timpul săptămânii, de muzee, de bătut orașul nu neapărat fără țintă, cât cu plăcerea promenadei în doi, în trei, în mulți, de binging, de ascultat muzică și de o linguriță de ceva bun, neamestecat cu griji. Cine poate însă trăi așa? Decupat de mașina de spălat și de incoming mail, de aspiratoare și teme, de shoppingul utilitar, de examenele care vin, de proiecte, deadline-uri și de umbrele care, ce să vezi, cumva refuză cu încăpățânare să se disipeze la final de săptămână? În hashtagurile mele, #itstheweekendbaby &itsthelittlethingsdarling, se trăiește, de fapt, 100% autentic doar pe Instagram, unde toate vitrinele sunt atent spălate și muzica de fundal e pigulită la secundă. În realitatea casnică a weekendurilor celor mai mulți dintre noi, lucrurile rulează în paralel. Termini tema și mai iei un cub de ciocolată, gătești și asculți muzică, faci întrebări pentru un interviu între două episoade dintr-o miniserie de pe Netflix, scoți rufele din uscător, după care-ți iei bilete la concert. În sfârșit, îți trăiești frica, dezamăgirea, epuizarea, disperarea, furia, oroarea în metrou. După care ajungi. La muzeu, la brunch, la festival, în parc, la teatru. Și acolo pui stop. Alegi, pentru o oră, două, trei, câte poți, lucrurile mici. Le lași să devină lucrurile mari. Să ocupe tot ecranul. Să te ia pe sus. Să-și croșeteze un soundtrack, să-ți încarce bateriile, să te aline, să te legene în iluzia binelui. Ești bine acum. Ești cu ai tăi, sau numai cu tine, pe o bancă, la soare, pe un scaun dintr-o sală de spectacol, la masă, consultând oferta zilei. Poate că mănânci înghețată, poate că în geantă ai o carte, poate urmează să-ți iei un bilet de avion, poate că nu ai reușit decât să-ți iei un sticker pentru laptop. Și viața asta, a lucrurilor mici și bune, e la fel de adevărată cum e cea a lucrurilor mari. Și nu întotdeauna bune. În fapt, viața e făcută din fotograme a căror mișcare subtilă dă sens imaginii. Și poate că nu reușești întotdeauna să controlezi imaginea, dar, cu puțin efort, înveți să-i reglezi luminozitatea. Temperatura. Saturația. Să legi, poate, dacă ești dintre cei mai optimiști sau mai curajoși, o serie de momentaneități într-o stare de spirit mai bătăioasă, poate chiar mai solară. Și, dacă ești dintre cei norocoși, poate că ai suficientă putere cât s-o întinzi puțin și-n timpul săptămânii, să cultivi iluzia conștientă. Nu înseamnă că nu e iluzie, nu înseamnă că o să fie bine mereu (pentru cine este?), înseamnă doar că e un pic mai bine cu ea. Că ești un pic mai bine. Acum.

Câteodată nu există ceva bun care vine înspre tine. Sau acel ceva e bruiat de asperități – umane, profesionale, medicale, financiare, de logistică fracturată, de comunicare gripată, de oboseală, pur și simplu. Dar există limanul inventat. Mai binele ales în fiecare zi din care furi ceva mai multe minute pentru tine. Minute cu sens. Cu imagini care să-ți rămână. Ție.

Uneori, când viața nu e ca pe Instagram, scrollez prin fotografiile din memoria telefonului. Uneori, sunt doar mici accidente în care camera a rămas deschisă și a prins un vraf de lumină spartă pe stradă, un curcubeu strecurat prin ușa întredeschisă a cafenelei, farfuria pe care nu mai sunt decât firimiturile brioșei, zâmbetul cuiva dintre cei pe care-i iubesc. De multe ori, sunt cioburi de weekend, de vacanțe, de time out, de pauză. Lucruri mici. Știu că par mici, dar mie îmi luminează tot ecranul.