Și ce faci?
Scriu. Fac interviuri, moderez, din astea…
Content creativ?
Se poate spune și așa…
Ah, păi, și nu te temi că în curând o să rămâi fără job?
Nu… prea. De ce m-aș teme?
De AI.
Cum ar fi? Poate că, în scurt timp, orice text, recenzie, conversație, eveniment, lansare de carte, înregistrare audiovideo, antologie sau roman, pur și simplu, va funcționa ca un fel de casă self service. Vă rugăm scanați produsele. Sau poate că nu.
Potrivit Harvard Business Review, AI generează conținut creativ performant pe baza unor modele care funcționează inclusiv ca predictor al gustului public. Grație inteligenței artificiale, avem șansa (fantastică, după mine) de a scăpa de textele SEO și de conținutul cu impact comercial mai mult sau mai puțin găunos, vom putea citi proză (poate chiar și poezie) scrisă după algoritm și scăpăm de pasatul microfonului de la un vorbitor la altul pentru evenimentele care au nevoie de un stativ mai degrabă decât de un MC (există, nu întrebați…).
Ceea ce nu înseamnă că inteligența artificială creează gust, la ora actuală. Că știe să rezolve o situație de criză în care între invitații la o dezbatere înmugurește o harță sterilă și, cel mai adesea, prolixă. Că va râde spontan de un calambur neintenționat. Că va paria pe intertextualitate, că va transforma informația în sugestie și întrebarea în masă de lucru. Că va integra ludicul în discuție și că va dezintegra echivocul. Că va distinge corect între ironia acidă și cea benignă. Că funcționează ca vârf de lance.
Baubaul secolului XXI nu forțează orizontul de așteptare, deocamdată, iar produsul finit cere, în continuare, intervenție umană. Editare, umor, nuanță, nota subiectivă, risc (inclusiv lingvistic, politic, retoric, semantic, ideologic), un soi de proces de umanizare. Cere, poate, stropul de ezitare care face acrobația spectaculoasă. Cel puțin deocamdată.
Asta nu înseamnă că sugestia de frică nu-și revendică teritorii. Suntem, în fond, cu toții foarte sensibili la necunoscut și la potențialul lui… demonizabil. La orice vine peste noi și ne ia joburile. Fie că e vorba de livratorii pakistanezi sau de inteligența artificială care s-a apucat de content cultural. Cumva însă, faptul că, de când s-au inventat mașinile, oamenii nu și-au amputat voluntar picioarele și că mașina de spălat vase încă nu mă împiedică să frec cu râvnă o ceașcă de porțelan îmi dă, dacă nu neapărat liniște, măcar context. Asta nu înseamnă că nu mă distrez, în timpul liber, cu ChatGPT, de la care aflu de fiecare dată că sunt măritată cu altcineva, că succesul meu literar e galactic și că nu e depășit decât de cel al multiplilor soți cu care am pierdut și numărul romanelor, și al copiilor, și al premiilor, după caz.
(Joi stăteam mai bine decât marți, mă aștept ca pe sâmbătă să bifez un Nobel, un trib și mai multe certificate de căsătorie ca Liz Taylor). Conținutul e, fără dar și poate, creativ, dar, da, de editare mai are nevoie, iar jurnalistul din mine ar insista viguros și pe fact checking.
Interesantă însă rămâne frica. Mecanismul care se activează de fiecare dată când intră în joc inovația. De la vaccinuri la laptopuri și de la epidurală la 5G. Noul e obiect al dorinței și al repulsiei, e generator de ficțiune și de oroare, construiește polarizări sociale și împarte oamenii în paseiști și progresiști. Fiecare cu tribuna lui. Mecanismul acesta, care rulează de când s-a inventat roata, sau de mai devreme, e, de fapt, subiectul real al conversației despre AI. Despre joburi. Despre nomenclatoare. Despre hibridizări. Despre adaptabilitate.
Cât de repede îmbrățișăm schimbarea și cum? Ce e exces, ce e beneficiu? Și, mai ales, care e limita morală, cea care nu amenință umanitatea? E o dezbatere veche de când lumea, a cărei continuare, cu sperietori de ciori diferite, ne demonstrează că nu suntem oameni de tinichea. Că inteligența umană problematizează continuu, că își caută noi frontiere, că ne împarte în funcție de limitele noastre personale și, cel mai important, că funcționează. Funcționează haotic și nevralgic, cu siguranță, și, de multe ori, impredictibil, dar poate că tocmai asta o face validă și imposibil de replicat, în toate hachițele, derapajele și splendorile ei.
Cele mai consistente hohote de râs la mine acasă se obțin, în ultima vreme, atunci când prințesa moștenitoare a familiei dă play pe YouTube unei conversații (regizate, cum altfel), între o voce generată artificial care sună la un fast food no name să comande meniu ficăței de pui. Pe repeat. La nesfârșit. La capătul celălalt al firului, omul se crucește că „doamna”, aparent spălată pe creier, sau surdă, sau sadică, sau.. sadică, își repetă cererea netulburată, deși i s-a explicat și frumos, și mai puțin… frumos că bucătăria s-a închis, comanda nu are cum să ajungă. Aș dori să comand meniu ficăței de pui rulează însă robotic, până la exasperarea maximă a „omului” din sketch.
Pentru că e un sketch. Nu de alta, dar, în realitate, „omul” s-ar fi prins de mult că nu vorbește cu… „o doamnă”.