Am scris povestea de mai jos acum mulți ani. Aveam de gând să v-o dau într-o carte la un moment dat.
Vara aceasta însă, în dimineața de 26 august, un zid de apă, gheață și pietre a coborât dinspre ghețarii Tibetului și a măturat totul la granița dintre Nepal și China, la Rasuwagadhi. Puțin mai încolo de locul unde se petrece acțiunea poveștii de luna aceasta. Poduri, vămi, drumuri, sate întregi. Și sute de oameni. Oameni precum cei pe care i-am întâlnit și eu pe drum: șoferi, vameși, negustori, pelerini, cărăuși.
Zhangmu știe cum e. În primăvara lui 2015, cutremurul l-a lăsat în ruine, iar granița de acolo a rămas închisă pentru străini aproape 10 ani, timp în care a funcționat trecerea de la Rasuwagadhi. Abia de anul trecut redevenise poartă de intrare în Tibet dinspre Nepal. Acum, după inundațiile din august, e din nou în așteptare.
Orașul pe care vi-l povestesc aici nu mai există. Nu în forma în care l-am văzut eu: urât până devenea frumos, cu blocuri cocoțate pe versanți și cu tot ce-ți trebuie în magazine, de la cărți de joc la mazăre. Cred că acum e momentul să vi-l arăt și vouă. Ca un omagiu. Și ca o aducere aminte că locurile prin care trecem în grabă, spre alte destinații, sunt acasă pentru cineva.
Am lăsat povestea așa cum am scris-o atunci.
Au fost două țipete mai groase, urmate de două mai ascuțite, după care jap-jap, jap-jap, două perechi de palme și liniște. Iar eu am auzit toate acestea ținând ușa de la WC unei domnișoare din grup care urma să-mi țină ușa mie după ce termina înăuntru. Eram într-un hotel din Zhangmu, primul oraș din China după ce treci granița dinspre Nepal. Zgomotele cu jap-jap veneau de la recepționeră și, probabil, șeful, iubitul sau peștele ei. I-am văzut vorbind mai aprins cum am intrat în hotel în căutarea unei toalete, dar nu mă așteptam ca bun-venitul meu în China să fie atât de violent. Nici n-a fost. S-au potolit repede.
Așadar, eram în China. În Regiunea Autonomă Tibet. Trecusem granița de vreo 15 minute și, împreună cu alți opt călători, urma să ne împlinim visul nostru și al altor câteva sute de prieteni din țară, toți mari amatori de călătorii, apărători ai independenței Tibetului și, în general, colecționari de cărți cu învățămintele lui Dalai Lama – pe care n-o să le citească niciodată, dar din care vor cita cu siguranță când ar fi momentul să o facă. Drumul spre Lhasa dinspre Nepal durează cam cinci zile și toți cei care se încumetă să-l facă și mai apoi să-l povestească sar grațios, de obicei, peste primul oraș cum intri în China pe stânga: Zhangmu. Eu, nu.
Nu are nimic spectaculos, e atât de urât încât devine atrăgător. Însă pentru asta trebuie să-l privești cu seninătate, fără înverșunare. Să ne înțelegem: nu sunt nici filo-tibetan, nici filo-chinez și, în general, iau locurile pe care le vizitez așa cum sunt, fără să emit judecăți de valoare sau să categorizez profund. Un urât, un frumos mi-au fost, de cele mai multe ori, marile catalogări, însă Zhangmu e într-o ligă proprie și necesită unele nuanțări.
Toate grupurile de turiști (care aleg să călătorească dinspre Nepal spre Lhasa) se opresc aici din două considerente cât se poate de practice: 1. pentru că trebuie să-și ia permisul special de intrare în Regiunea Autonomă Tibet și 2. pentru că aici și doar aici se pot schimba bani (de obicei, euro sau dolari în yuani) – din Zhangmu până-n Lhasa nu găsești casă de schimb sau bancă cu asemenea facilități. Faza cu permisul durează în medie o oră, două și este luat de însoțitorul de grup (respectiv, ghidul chinez), timp berechet pentru cine vrea să ia la pas strada principală din oraș și să facă puțin turism.
Majoritatea website-urilor celebre (Wiki, Lonely sau blogurile ai căror autori se iau prea în serios) spun despre Zhangmu că este o anomalie în Tibet, având o climă subtropicală, respectiv flori colorate și vegetație luxuriantă tot timpul anului. Corect. Impresia de junglă se schimbă însă imediat ce dai cu ochii de blocuri cocoțate pe versanți, blocuri ce și-ar găsi locul foarte bine și în cartierele mărginașe ale Bucureștiului, de exemplu. Apoi sunt oamenii. Chinezi get-beget, cu ochi alungiți și față rotundă, așa cum îi știm din poze. Veseli, flegmoși (nu flegmatici) și mulțumiți. Chinezii din Zhangmu au de toate aici. Locuințe, locuri de muncă, restaurante, coafor, magazine, piață și vegetație luxuriantă. Ce să le lipsească? Apropo de magazine, am intrat într-unul pentru aprovizionarea clasică cu ciocolată și apă plată. Spre bucuria mea (sunt un nemernic), am dat de atmosferă efervescentă de butic românesc de după revoluție: aveau tot ce visezi, de la cărți de joc la șervețele de hârtie, de la ciocolată la labe de pui vidate și vândute pe post de snack. Erau și detergent, și mazăre. Mi-a plăcut mult.
Mai sus pe stradă, plin de snack-baruri, tot cu labe de rață sau pui, pregătite acolo, nu de la pachet, și cu șunculițe grase și dulci de porc. Pe niște trepte, un chinez meșterea la un picior de yac cu tot cu copită. Prin semne mi-a spus că iese o supă pe cinste. Alți chinezi veseli se ospătau mai jos, într-o magazie, la o masă comună. Am văzut și muncitorii în salopete roșii plimbându-se pe corso, și coafeza orașului bând un ceai dintr-un borcan în așteptarea clientelor. Am intrat și într-o piață să verific dacă au varză chinezească. Aveau. Și am făcut multe poze în primul meu oraș chinezesc, așezare care a fost exact cum o visam, nu m-a dezamăgit nicio secundă.
După ce ghidul a luat permisul, s-a dat adunarea, pentru că urma să convoace schimbătorii (sau schimbacii?) de bani să ne aprovizionăm cu yuani pentru lungul drum spre Lhasa. Și au venit – tot niște chinezi fericiți, cu sacoșele doldora de bani, și la un curs cumsecade ne-au burdușit portofelele cu bani de-ai lor în schimbul câtorva sute de valută-forte. Să nu credeți că operațiunea s-a întâmplat undeva ferit, fiind totuși într-o țară comunistă. Nu, totul a fost la vedere, pe ulița mare și s-a lăsat la sfârșit și cu o ședință foto.
Am crezut că ne vom lua un rămas-bun idilic de la prima așezare de după graniță, însă am mai înjurat în zonă încă vreo oră, închiși în mașini, deoarece strada principală a fost blocată de un convoi imens de camioane care trebuia, musai, să ajungă la vamă și probabil să o și treacă în acea după-amiază. Peisajul de la geamul mașinii era frumos, zonă subtropicală și blocuri economice. Păcat că se lasă seara. Am ieșit din oraș fără regrete și am pornit spre înălțimi, spre Nyalam, orașul unde urma să dormim prima noapte în Tibet.
