Sunt devastatoare. Le simți, le vezi cu ochiul liber și, de cele mai multe ori, sunt puține lucrurile pe care le poți face ca să ușurezi povara. Îl distragi pe cel care le traversează, încerci să emani siguranță de care speri să se sprijine măcar puțin, dar, oricât de întinsă ar fi mâna ta, nu poți să duci inelul pentru el până în Mordor. Nu-i poți duce emoțiile.
De-a lungul timpului, am traversat, la rândul meu, diferite paliere de emotivitate, care m-au făcut să am multă înțelegere pentru oamenii care-și simt stomacul în gât, se colorează la față în roșu burgund, transpiră și nu-și găsesc cuvintele sau, dacă le găsesc, simt cum li se rup silabele pe limbă și sunetele ies la suprafață tremurat, îmbârligate între ele și stâlcite la propriu. De frică, de presiune.
Emoțiile ecranează, adesea, știința și personalitatea, pun omul sub o pelerină groasă, din care abia dacă i se zăresc ochii și-l micșorează aproape de cum se simte el atunci – insignifiant, neputincios, înghițit de context. E nevoie, când se întâmplă, ca un celălalt oarecare, cel aflat de partea cealaltă a zidului de timiditate și autosabotaj al emotivului, să se aventureze în lumea lui, să continue să întrebe, să creeze un ritm și un spațiu al conversației în care pietrele de moară din buzunare și nodul din gât să nu-și mai găsească, în cele din urmă, locul. De cele mai multe ori, e nevoie de timp. Nu exagerat de mult. Câteva minute de umanitate. Contact vizual susținut. Atenție nebruiată de grabă. E ceva teribil de brutal în modul în care unii oameni grăbesc un om emotiv sau, pur și simplu, speriat, își dau ochii peste cap și se mulțumesc să-l vadă așa, în costumul lui incomod de timid. Atât de apretat că-l zgârie.
Sigur, există și alte modalități de a ieși pe scenă când teama de vulnerabilitate te îndoaie. Pe unii îi face peste măsură de vorbăreți, pe alții ursuzi, pe alții chiar puțin agresivi. Muți, histrionici, paralizați sau excesivi. Unora le ia vorbele cu totul, pe alții îi transformă într-o mașinărie care emite anecdotică inutil complicată în paranteze, acolade și aparte-uri redundante. Uneori, e nevoie de puțină experiență sau de puțină intuiție ca să vezi ce se întâmplă, de fapt – ai în față pe cineva sugrumat de privirile celorlalți, care nu știe cum să-și ascundă teroarea. Cu cât încearcă mai mult, cu atât iese ea mai mult din gulerul hainei, ca o spuzeală de neliniști copleșitoare care anulează identitatea. Sau, dacă nu, măcar o spamează zdravăn.
În contexte profesionale, emoțiile mele nu mai sunt, de ceva timp, vătămătoare. Nu știu dacă au fost vreodată cu adevărat insurmontabile. Nu știu dacă nu cumva ele nu au funcționat, în fapt, ca un soi de combustibil, sigur, emițând noxele de rigoare – stres, somn întrerupt, prețul pe care-l cere momentul cu miză. Emoțiile mele profesionale mă consumă, dar nu mă distrug. Celelalte însă nu sunt la fel. Am avut și am, nu tocmai rar, emoții care mă îndoaie, la propriu. În contexte diferite. Stau, cu emoțiile mele, în fața altor oameni și mă gândesc, nu de puține ori, cum se uită ei la mine. Dacă emoțiile mele mă anulează, dacă mă faultează, dacă mă încetinesc, dacă mă modifică identitar, dacă le par altora betegită de ele. Uneori, oamenii îmi lasă acele câteva minute sau întind mâna care mă ajută să-mi găsesc echilibrul, alteori mă grăbesc și mă fac să simt acut, enorm faptul că, uite, mi se învârte capul de spaimă și mă criogenează așteptarea, contextul, proiecția, incertitudinea, vulnerabilitatea. Uneori, nu știu să spun că am emoții, deși știu să spun o mulțime de lucruri, pentru că, una peste alta, cu asta mă ocup. Cu întorsul cuvintelor spre lume în așa fel încât ele să nu fie goale, ci să sune, pe soare și pe furtună, ca o ancoră. Ca o traducere a celuilalt, a mea, a spațiului dintre noi, a dialogului, a faliilor dintre oameni. Uneori a tăcerilor care ne locuiesc și pe care le locuim.
Cunosc oameni absolut scânteietori intelectual care vorbesc cu dificultate în public. Îi subminează luminile, microfoanele, ceilalți. Cunosc oameni șarmanți care, copleșiți de emoții, se pierd pe ei înșiși într-un discurs întrerupt, care nu te convinge, chit că la ei în sufragerie, relaxați, te farmecă și te atrag cu ușurință într-o conversație degajată, vie. În sfârșit, am cunoscut și copii care se pierd la tablă sau în foaia de examen, deși, atunci când presiunea nu are maneta de control, ca în Inside Out, animația Pixar, nu au nicio problemă de înțelegere, cunoaștere, comunicare.
Churchill era bâlbâit. La fel Marilyn Monroe. Al Pacino spunea că timiditatea a fost prima lui limbă. Poate chiar limbaj. Newton, Einstein, Steven Spielberg sunt doar câțiva dintre marii introvertiți care au generat schimbare în domeniile lor. Despre Tom Hanks se spune că evită să vorbească la telefon – e o formă de comunicare în care nu se simte confortabil. Anacronic și eclectic, putem derula la nesfârșit.
Numitorul comun, în cele mai multe situații, e puțină înțelegere de partea cealaltă a cuvintelor. Răbdarea aceea caldă care nu te lasă să te faci cioburi. Un minut. Poate cinci minute. Poate zece. Cât să înțelegi că nu ești deformat de starea pe care o traversezi, ci ești, în ochii celuilalt, un alt om care are emoții. Poate mari. Poate foarte mari.
Simplificând, răbdarea de a-l vedea pe om în toată complexitatea lui, atunci când e mestecat de frică, de nesiguranță și neputințe face parte din repertoriul de umanitate care ne ține legați unii de alții. Care ne ține oameni. În birouri, în studiouri, în cabinete, în sala de ședințe, pe un coridor unde nu îți dorești să fii, dar ești, în fața unei recepții, a unui ghișeu, a unei comisii, a unei tranzacții, a unei tranziții. Momentul esențial în care înțelegi că emoțiile tale nu vor fi transformate de celălalt în rușine. Sau în groază. Bref, nu vor fi folosite împotriva ta.
Sigur, uneori, în viață există situații competiționale, unde inclusiv modul în care faci față presiunii te recomandă sau nu pentru un rol. De foarte multe ori însă, oamenii se descurcă infinit mai bine dacă nu sunt taxați pentru vocea care tremură. Pentru că vocea se îndreaptă. Bâlbâiala se clarifică, de multe ori, până la expunere fermecătoare. Groaza (de lume, de sine) se diluează când altcineva are încredere în tine. Pentru tine.
E motivul pentru care aleg să am încredere. Înțelegere. Răbdare. Așa cum aș vrea să aibă și alții cu mine. Cele mai frumoase minți sunt, adesea, experte în self bullying. E un lucru pe care l-am învățat în ani de observat cum își creează din nou și din nou același scenariu. Și, de câte ori le surprind în spectacol, mă minunez de cât de abili sunt oamenii în exacerbarea propriului disconfort. În autosubminare.
Uneori, când nu ai răbdare cu tine, să ai răbdare cu alții e un exercițiu care, fără să vrei, îți variază privirea. Nu costă mai nimic. Poate să însemne totul. Și, chiar dacă pare imposibil să crezi în propria adecvare sau să‑ți vezi mintea ca pe mecanismul tulburător care este, te face un pic mai blând. Mai puțin dispus să (te) sfâșii cu dinții emoțiilor tale, când te lovesc.
Acum ceva timp, am făcut un interviu care mi-a rămas în minte cu un artist contemporan care mi-a spus că „fiecare dintre noi are, la un moment dat, o inimă mare și însângerată, în văzul tuturor”. Până azi, am această imagine a vulnerabilității uneori extreme, uneori mutilante, dar atât de umane, atât de ușor de cuprins cu mintea. Cu ce altceva, până la urmă, poți cuprinde fragilitatea altcuiva?
