articol de Ela Crăciun, prezentatoare TV, blogger, mamă a trei copii
Am devenit mamă de trei ori, în trei momente complet diferite ale vieții mele. Prima oară, la 23 de ani, eram, fără să mă judec acum, aproape un copil. A doua oară, la 30 de ani, aveam deja ceva experiență de viață, câteva lovituri încasate, câteva certitudini. A treia oară, la 38 de ani, eram matură, cu convingeri clare, mai informată și, mai ales, adaptabilă lumii din jur.
Așa că…
…parentingul meu a fost diferit, la fiecare copil. Dar nu pentru că aș fi vrut să experimentez, ci pentru că viața, informația și eu însămi mă schimbasem.
De multe ori vorbim despre „copilul diferit”, dar uităm un lucru esențial: părintele este o variabilă majoră. Modul în care vezi lumea la 23 de ani nu are nimic în comun cu felul în care o vezi la 36. Ce ți se pare important, ce te sperie, ce tolerezi, ce controlezi și ce lași să curgă se schimbă radical.
Când regulile verificate nu mai funcționează
Am avut un copil la care regulile clare au fost o binecuvântare. Programul, structura, limitele ferme îl linișteau. Știa ce urmează, ce este permis și ce nu. Era copilul care avea nevoie de un cadru bine desenat ca să se simtă în siguranță. Și apoi am avut un copil la care aceeași abordare a produs exact opusul. Cu cât impuneam mai mult, cu atât rezistența era mai mare. Nu pentru că voia să mă provoace, ci pentru că simțea că nu este ascultat.
Ce nu s-a schimbat
Să fie foarte clar: nu cred în parenting fără reguli. Nu cred în „lasă-l să facă ce vrea!”. Regulile au existat mereu în casa noastră.
Ce nu s-a schimbat niciodată au fost valorile mele: respectul, responsabilitatea, onestitatea, grija față de ceilalți. Acestea nu au fost negociabile.
Ce s-a schimbat a fost felul în care am ajuns la ele. Tonul, explicațiile, răbdarea. Capacitatea mea de a înțelege că un copil de 7 ani și un adolescent au nevoie de lucruri complet diferite, chiar dacă scopul este același.
„Vinovăția” mamei care nu face „la fel”
Am simțit de multe ori presiunea dorinței de a fi corectă. Comentarii, priviri, comparații subtile: de ce unuia îi permiți și altuia nu? De ce cu unul vorbești mai mult, iar cu altul ești mai fermă?
Adevărul este că parentingul personalizat vine la pachet cu vinovăția. Pentru că nu poate fi explicat ușor și nu arată bine din exterior. Dar am înțeles, în timp, că nu sunt datoare să cresc copiii mei pentru liniștea altora și că sunt datoare să îi cresc pentru binele lor.
Ce rămâne, după ani și ani
Dacă ar fi să rămân cu un lucru foarte clar, acesta este: nu există rețete universale! Există doar atenție, adaptare și curajul de a recunoaște că parentingul nu înseamnă a avea mereu dreptate, ci a rămâne conectat.
Am înțeles ceva esențial: nu copilul era „greu”, ci metoda era nepotrivită. Dacă aș fi continuat din orgoliu, aș fi câștigat poate ascultare pe termen scurt, dar aș fi pierdut relația.
Trei copii, trei lumi diferite, aceleași valori, aceleași reguli. Dar o mamă care a învățat că iubirea adevărată nu înseamnă să faci la fel pentru toți, ci să fii exact acolo unde are nevoie fiecare.
