articol de Diana Moldoveanu, psihoterapeut EFT de cuplu și familie
Pentru mulți dintre noi, părinți mileniali, relațiile romantice din adolescență au rămas în memorie ca episoade scurte și ușor de relativizat: zile, săptămâni, rareori luni. Le povestim cu zâmbetul acela care spune „ce copilărie…”, ca pe niște încercări simpatice, fără greutate în viața de adult. Nu semănau cu relațiile stabile pe care le-am construit mai târziu, nu aveau aceeași profunzime, nu veneau cu aceleași responsabilități. De aici apare tentația periculoasă să le tratăm ca pe ceva neimportant, dar…
…Pentru adolescenți nu e așa.
Chiar deloc. Să caracterizezi relațiile adolescentine drept superficiale înseamnă să le judeci cu instrumentele adultului și să ratezi adevărul lor: în adolescență, relațiile sociale sunt centrul existenței. Acolo se decide cine sunt „în ochii celorlalți”, cui aparțin, ce valoare au, cât de iubiți sunt, cât de în siguranță se simt în propria piele. Iar felul în care își găsesc locul și rolul în cercul social le modelează identitatea, le schimbă dinamica din familie și, de foarte multe ori, le influențează chiar și performanța școlară, parcursul academic, facultatea pe care o vor alege…
Îmi amintesc o discuție dureroasă…
… în cabinet cu o adolescentă superbă care mi-a spus: „Da, prietenii mă plac pentru că nu sunt autentică cu ei. Cu ei mimez încrederea în mine și mă privesc ca pe un model. Dacă ar ști cum mă văd eu cu adevărat.” Mărturisire cu atât mai importantă cu cât felul în care se petrec întâlnirile e atât de diferit. Atât de expus. Pe vremea noastră existau bilețele, intermediari binevoitori, prieteni care „verificau terenul”, ca să nu te arunci în gol fără plasă. Exista și un tip de protecție pe care azi o uităm: dacă întâlnirea era un eșec și locuiați în cartiere diferite, puteai să eviți interacțiunea săptămâni întregi. Povestea se așeza, fără prea mulți spectatori.
Azi, întâlnirea începe altfel
Adolescenții de azi sunt mult mai expuși. Întâlnirea începe înainte de întâlnire: în mesaje, în reacții la story, în „seen”, în coduri pe care adulții le subestimează. Și continuă după: în analiza fiecărui detaliu, în feedback-ul grupului, în tensiunea de a nu greși „social”. Like-uri, follow-uri, reacții, inimioare, platforme diferite, selfie-uri, capturi de ecran. Și, mai ales, viteza cu care informația se propagă. Uluitoare. Devastatoare.
Din perspectiva adultului, toate acestea pot părea „decor”: adolescentul doar „vorbește pe telefon”, doar „stă pe social media”. Din perspectiva adolescentului, însă, decorul e chiar scena. Acolo se vede cine e „validat”, cine e ignorat, cine e ridiculizat. Acolo se întâmplă lucruri care, în mintea lor, au greutatea unei sentințe: a răspuns repede sau târziu, a pus inimă roșie, roz, galbenă sau doar a dat like, a văzut și n-a zis nimic, a dat unfollow. Așa se amplifică emoția până la intensități pe care, noi părinții, putem cădea în capcana de a le confunda cu dramatismul vârstei.
Semne că ceva se întâmplă
Unii adolescenți se apără prin retragere – „nu-mi pasă”, alții prin hiper-control – replici, verificări compulsive ale telefonului, iar alții prin agățarea de validare – mesaje multe, postări provocatoare, îndrăzneală în ținute și limbaj, totul pentru reasigurare rapidă. Astfel, într-o cultură în care „se vede” și contează aproape tot, prima întâlnire nu mai e doar o experiență intimă între doi oameni. E și un eveniment social, cu ecouri.
Cum să creezi încredere
Aici apare miza, inclusiv pentru noi, părinții mileniali: dacă tratăm întâlnirile lor ca pe niște fleacuri, îi lăsăm singuri, exact acolo unde adolescenții trăiesc cel mai intens. Dacă le luăm în serios, fără să devenim intruzivi, le oferim ceva rar: un adult care nu minimalizează, dar nici nu panichează. Un adult prezent, disponibil, care oferă siguranță. Dar cum facem asta?
În primul rând, uitându-ne cu blândețe la noi, ca părinți. Prima întâlnire a copilului este intrarea într-o nouă etapă. Care ne sperie la fel de mult ca examenul la liceu sau o răceală puternică. Simțim că pierdem controlul, că nu știm ce ne așteaptă. Butoane peste butoane, dar și că e o nouă etapă! Iată ce departe am ajuns, ca părinți! Putem fi nostalgici o secundă, putem să ne mai dorim să-i ținem strâns în brațe și să-i protejăm de orice dezamăgire. Dar să nu pierdem din vedere că i-am adus până aici. Și să privim această nouă etapă cu curiozitate, cu deschidere, cu aceeași disponibilitate pe care am avut-o în toate nopțile în care am auzit: mamiiii! Și de fiecare dată am fost acolo.
Atenție la anxietatea părinților!
Interogatoriul sau ironia sunt, de obicei, forme de anxietate adultă. Adolescenții aud repede mesajul din spate: „nu am încredere în tine!” sau „subiectul e rușinos!”. Și încep să ascundă. Dacă vrei să rămâi aproape, fără să invadezi, schimbă scopul conversației: nu să afli tot, ci să creezi un spațiu sigur. Două fraze fac diferența: „are sens că ești emoționat(ă)” și „ce te-ar ajuta să te simți în siguranță, fără să-ți stric seara?”. Apoi, reguli puține și ferme, țintite pe siguranță.
Și e momentul potrivit să vorbești despre online fără predici. Pentru ei, „digitalul” e scenă relațională: poate aduce presiune, control, uneori abuz. Iar ghosting-ul e deja pus în discuție, mai ales comportamentele problematice în relațiile romantice, mediate de tehnologie.