De fapt, nu știu cum îl cheamă. Am știut la un moment dat, dar, în timp, a devenit irelevant. Noi i-am zis Bruno. Cam de câte ori ne plimbăm prin cartier, fapt care, pentru mine, cel puțin, a devenit o ancoră într-o lume ceva mai blândă, unde am voie să exist în ciuda tuturor zdruncinărilor pe care le presupune viața, trecem pe la el.
Bruno e un Brac german, un GSP, cum se cheamă rasa lor pe Instagram, care, nouă și numai nouă, ne răspunde la numele de Bruno. Se bucură când ne vede. Vine la mângâiat. Uneori. Alteori, ne privește cumva îndoit, de la distanță și hotărăște frust, fără prea multe izmeneli, că nu are timp de noi.
Bruno locuiește împreună cu o cățelușă Teckel care latră mult și nu se apropie de gard, ca el. Eu cred că ar vrea și ea, dar e un spirit mai responsabil. Trăiește pentru datorie, nu pentru plăcere. Ea dă alarma. El e, mai degrabă, tăcut și lipicios, în limitele unei demnități de care-și aduce aminte intermitent. Uneori, când dăm să plecăm, după ce l-am scărmănat între urechi și sub bărbie, Bruno întinde laba prin gard. Mai vrea.
Sunt foarte conștientă, ca posesoare de câine din secolul trecut, cel în care se întâmpla adolescența mea, că nu e foarte OK să mângâi câinii altora, dar Bruno e un câine evident mult iubit, care mă lasă baltă la cel mai mic foșnet al stăpânului, și cu care, fără să am vreo clipă senzația că sunt mai mult decât cineva care-și ia cafea din cartier și hălăduiește pe‑acolo cu ochii după ferestre, căței, atlanți și grădini, m-am împrietenit. Asta este. Prietenul meu. Probabil unul dintre cei mai buni. Sigur, el habar nu are de lucrul ăsta, dar mi se pare suficient să-l știu eu.
Sunt zile când nu-l văd în curtea lui. E plecat sau e în casă, cu stăpânii lui. Nu mă întristez. Aștept cuminte data viitoare. De câteva ori, m-am așezat pe marginea gardului. Probabil că, tot de câteva ori, am oftat involuntar și Bruno mi-a dat cu laba pe umăr. Nu glumesc. Chiar așa a făcut. Un fel de „Încetează! Treci înapoi la joacă”.
Se întâmplă să mănânce când trec pe lângă el și atunci, pur și simplu, nu exist. Nu ne cunoaștem. O singură dată m-a lătrat. Am fost foarte supărată pe el și nu ne-am împăcat câteva săptămâni. Dar ne‑am împăcat.
Se întâmplă ca, înainte de ceva care presupune emoții la școală, copila mea să vrea să ne plimbăm prin cartier. Poate-l vedem pe Bruno. Probabil că toți avem acest mic resort de gândire magică – să trecem pe la Bruno, Bruno ne poartă noroc. Mă rog, eu am învățat că regula nu e universală, dar iau clipa întâlnirii cu ce are ea mai bun: complicitatea cu un câine din cartierul meu, care mă cunoaște și pe care-l cunosc, fără ca măcar să știu cum îl cheamă.
Ceva mai încolo de Bruno, locuia Mars. Chow Chow. Pe Mars chiar îl chema Mars. Un urs brun roșcat care se lungea la soare, ca o pisică, și care s-ar fi vrut mângâiat cu orele. Nu pleca brusc din mijlocul alintului, ca Bruno. Mars trăia pentru adorație și avea, din câte am văzut, adepți de toate vârstele în cartier, semn că programul lui era, cu adevărat, încărcat. La un moment dat, într-o primăvară complicată pentru mine, am trecut pe-acolo și l-am găsit mai mic și mult, mult mai reticent. Copila l-a strigat și el s-a apropiat de gard șovăitor, mânat nu atât de vocea ei, cât de curiozitatea proprie unui câine tânăr, care freamătă mereu să descopere lucruri. Să exploreze.
Mi-a luat ceva timp să-i spun că ăsta nu e Mars. E un Chow Chow mai tânăr. Un câine de 9-10 luni.
„Și unde e Mars?”
A continuat să nu mă creadă un timp. Nici eu nu am mai spus nimic. Am văzut-o că se uită la labe, la blana mai puțin asemănătoare cu un covor persan explodat, la mișcarea mai sprintenă, la capul nici pe departe la fel de lat, la ochii mai vii, nu îngustați de lene balcanic câinească, într-o curte frumoasă, cu o mână mereu întinsă printre gratii întru dezmierdare.
După Mars nu am plâns atunci, ci mult mai încolo, în primăvara următoare, când m-am dus direct la el, adică unde stătea el la soare ca un pașă așteptând peșcheșul zilei de lingușeli și giugiuleală și, neavând pe cine să mângâi, am plâns toată nemângâierea care se învolburează uneori în viețile oamenilor.
Mai e un câine mic, timid și scandalagiu tocmai pentru că e timid, care scoate doar botul prin gard și face tărăboi. E un mix de Terrier. Mai sunt doi, chiar lângă Bruno, niște vulpițe neobosite care se hârjonesc în spatele gardului și au o răfuială continuă, mocnită cu dinastia de pisici negre care bântuie pe lângă o casă veche, dărăpănată, cu marchiză, de vizavi. (Una dintre preferatele mele). În capul meu, pe toate pisicile astea le cheamă Diablo, deși știu că majoritatea sunt fetițe, niște tartorițe tinere și cam sclifosite, care scot din minți șoferii din zonă.
Ultima oară când l-am văzut pe Bruno era un frig turbat. Ușa casei lui era deschisă și, cel mai probabil, el ieșise doar puțin, să vadă lumea. Tremura de mama focului. Când vine la mângâiat, se urcă pe o buturugă lipită de gard, așa încât să fie mai ușor accesibil, și mijește ochii, ca și cum ar aștepta să fie învelit cu o pătură moale, iar tu îți accepți rolul de străin care-l iubește, chit că nu e câinele tău, nici măcar nu știi cum îl cheamă, știi doar că o să-l mângâi o dată sau de două ori și o să-l zorești în casa lui, la căldură, să nu răcească.
Uneori, fantazăm că o să ne luăm și noi un câine ca Bruno, chit că avem, cu toții, vieți complicate, cu programe imprevizibile și prea puțin spațiu pentru ca un câine ca el să fie fericit. Ar sta, în plus, prea mult singur și asta, din start, e un lucru care m-ar amărî. Un câine nu e o mobilă. Dacă nu ți-l poți asuma, nu riști să nu-i fie bine…
Dar așa e teoria în viață și, în fapt, oamenii au relații, copii și fac schimbări mai mari sau mai mici în viețile lor în momente în care nu sunt nici pe departe pregătiți pentru asta. Cine este, în fond, vreodată, pregătit pentru orice? Când e un moment bun?
Poate că, uneori, tot ce ai e un câine care a ieșit în frig și s-a cățărat pe o buturugă pentru ca palma ta deschisă și înghețată să alunece pe fruntea lui, până la ceafă. El se întoarce în culcușul lui de dincolo de ziua geroasă. Tu rămâi cu mâna scoasă din mănușă, același, cu aceleași griji și, poate, un fir sau două de iluzii despre vara viitoare sau, poate, doar următoarea cafea în cartier. Nici măcar nu știi cum îl cheamă pe câinele ăsta, dar, uite, te-ai mai încălzit.