„Bucket list” reprezintă un număr de experiențe, realizări, pe care un om își dorește să le aibă în viață. Este celebru filmul The Bucket List (Ultimele dorințe) din 2007, care spune povestea a doi bărbați în vârstă, Carter (jucat de actorul Morgan Freeman), un mecanic auto pasionat de lectură, și Edward (jucat de Jack Nicholson), un miliardar singuratic.
După ce au fost diagnosticați cu cancer în fază terminală, aceștia se întâlnesc într-un salon de spital unde, confruntați cu perspectiva morții iminente, decid să nu își petreacă ultimele luni de viață în spital, ci să întocmească o „bucket list” – o listă cu lucruri pe care își doresc să le facă înainte de a muri. Lista cuprinde atât experiențe spectaculoase, cât și dorințe mai personale, cum ar fi să se împace cu propriile regrete și cu cei dragi.
Lista de dorințe a celor doi include o serie de evenimente și experiențe speciale, menite să le ofere sentimentul că au trăit cu adevărat, intens, cu pasiune. Printre cele mai remarcabile dorințe pe care și le pun și pe care le vor și îndeplini cele două personaje se numără:
Vizitarea unor locuri celebre din lume, precum Taj Mahalul (un simbol al iubirii profunde) și parcul Serengeti din Tanzania (ce reprezintă reconectarea cu natura);
Participarea la experiențe pline de adrenalină, cum ar fi săriturile cu parașuta și condusul unei mașini de curse de colecție;
Explorarea unor restaurante rafinate, a unor locuri inedite – merg la un salon de tatuaj, de exemplu;
Călătorii cu avionul pentru a descoperi noi culturi și diverse peisaje.
Lista lor este însă mai mult decât o serie de aventuri: este, pe de o parte, un drum inițiatic spre regăsirea bucuriei, a sensului și a autenticității vieții, a împăcării cu cei dragi, iar pe de altă parte, o lecție despre ce contează cu adevărat atunci când timpul devine prețios.
Întrebarea mea este: oare trebuie să așteptăm ultimele clipe ca să ne facem o astfel de listă?
Am fost la Paris, recent, și o prietenă de-a mea îmi spunea: „Uite, și asta am pe bucket list, vreau să văd deșertul”; apoi: „Vreau să îmi iau o bijuterie de la Van Cleef et Arpels”. Au fost mai multe momente când a spus ce are pe acea listă, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la mine.
Am vrut într-o vreme să văd cele șapte minuni ale lumii moderne. Am văzut o parte: Taj Mahal, din India, Christ the Redeemer, în Brazilia, Colosseum, în Italia.
Am vrut să merg măcar în câte o țară care să înceapă cu literele alfabetului. Am mers în vreo 60 de locuri, apoi am lăsat deoparte această ambiție. Ceea ce m-a încântat, fermecat, într-o perioadă, s-a mai diluat.
Nu mai știu când s-a produs dezîncântarea, ruptura față de energia pe care mi-o dădea ideea listei de dorințe. Poate că unele evenimente m-au făcut să fiu mai atentă la prezent, să îmi fac planuri pe termen mai scurt. Poate că moartea unei persoane apropiate, poate că pandemia, ceva preocupări legate de propria sănătate mi-au amintit că nu eu controlez timpul. Sau poate că, de fapt, cu timpul, gândurile mărețe se mai estompează și ajungem să ne bucurăm de ceea ce devenim, de unele zile, sau să ne mulțumim cu mai puțin.
Sau poate că obosim câteodată și călătorim doar cu mintea în toate locurile posibile și imposibile.
Oricum, mă gândesc că o balanță între a ne bucura de ce avem, ce suntem și a ne face planuri pe termen mediu și lung este, de fapt, o idee mai bună.
Este o abordare consecventă cu un proverb care mi-a plăcut, aparent de proveniență chineză: „Fericirea înseamnă să ai ceva de făcut, să iubești pe cineva și să ai la ce să speri”. Speranța mi se pare mie esențială pentru a ne păstra vitalitatea, tonusul, energia.
Așa că m-am gândit să îmi refac „my bucket list”. O las deschisă, ca să mai adaug câte ceva pe parcurs. Iată câteva din acțiunile pe care mi le propun acum:
Să fac o călătorie în jurul lumii cu avionul; știu, probabil sună bizar, însă îmi place mult să fiu în avion, în aeroporturile lumii. Îmi imaginez că m-aș opri pentru câteva zile în diverse locuri totuși.
Să văd aurora boreală;
Să scriu o carte (sau două);
Să locuiesc într-o casă mai mare decât acum;
Să stau într-un apartament la Paris cu fereastra care să dea spre cer;
Să fiu mereu activă, așa cum este profesorul meu de la Insead, pe care îl admir pentru mintea sa, energia sa, pentru că la peste 80 de ani se duce în toată lumea pentru proiecte de consultanță și nu se plânge niciodată; parcă nici durerile nu îl prind din urmă, nici bolile, el e mereu ocupat, nu are timp să se gândească la câți ani are;
Să învăț ceva nou mereu: acum învăț tenis, urmez un program mai mare pentru cei care sunt în consilii de administrație, vreau să învăț portugheza, apoi mai vedem;
Să fac un curs de parfumerie la Grasse, în sudul Franței;
Să merg la concertul de anul nou la Viena;
Să fiu într-un avion în cabină cu piloții, ca să văd lumea altfel;
Să merg în Tahiti, la soare, și să mă bucur de frumusețea florilor, a unei vieți la căldură, a apusurilor și răsăriturilor care îți taie respirația;
Să merg la o paradă a modei importantă, poate la Milano sau la Paris;
Să înțeleg și să simt ce înseamnă să fii iubită; „Aimer, c’est plus que vivre”, scria Victor Hugo. Oare cum e să trăiești așa?
Să fac ceva care mă sperie; așa cum am sărit cu parașuta: mi-a fost frică, dar am făcut-o.
Îmi dau seama că am, mai degrabă, experiențe pe lista mea, nu obiecte. Am avut experiențele mele la limită în această viață, le știm doar eu și una-două alte persoane, apoi am pierdut multe, de la oameni la lucruri. Maya Angelou spunea că viața nu se măsoară în funcție de numărul de respirații, ci în funcție de momentele care ne impresionează atât de mult încât ne taie respirația. Sper să avem toți cât mai multe astfel de momente.
Aceasta este, pentru moment, lista mea. Mi-ar plăcea să aflu ce își pun alții pe o astfel de listă. Nu de alta, dar poate mă inspir și eu.