„Asta e tot ce aveți cu voi?”
Zâmbește. E clar obișnuită cu turiști mai echipați. Noi suntem încălțați anemic, sigur nu de munte. Eu port o jachetă fără glugă, cu grad de impermeabilitate incert, M. – un hanorac. În plus, pantalonii lui sunt scurți, iar eu deja tremur. Nu vrem, nici mai mult, nici mai puțin, decât să documentăm o excursie de o zi prin Grossglockner, una dintre cele mai spectaculoase porțiuni ale Alpilor austrieci, la granița dintre Carinthia și Tyrol. Personal, vreau, în principal, să văd marmote. Adică îmi plac la nebunie poveștile cu montagnarzi, citesc cam tot ce-mi pică-n mână din liga volumelor cu și despre Hillary, Messner sau Tenzing Norgay, dar, ca să fiu sinceră, abilitățile mele de supraviețuire pe munte sunt undeva în zona numerelor negative.
Aici intervine Heike. Care ne încarcă în mașina ei. Cu bunăvoință. A mai văzut din ăștia ca noi. Jurnaliști de la oraș. Ne instruiește că o să fie frig, ne întreabă dacă avem apă. Și conduce. Pe o linie șerpuită care duce în inima muntelui. Grossglockner Hochalpenstrasse. O sinusoidă cinematografică, miracol al ingineriei moderne care a inventat un drum prin peisajul acesta care e acasă pentru vulturi pleșuvi și ibecși. Timp de câteva ore, și pentru noi. Vom explora un ghețar. Adică, una peste alta, vom accepta acel ceva pe care viața urbană, atât de bine programată în call-uri, task-uri și ședințe cu părinții, îl evită constant, mascându-i lipsa cu explozii de cortizol generate de presiunile cotidiene: aventura.
În fapt, e greu să trăiești fără aventură – fără explorare, fără proiecție, fără escaladare, fără cucerire vizuală a unui spațiu, fără înstăpânire fericită a unui timp. Fără efortul, nu de puține ori fizic, care infuzează experiența cu vitalitate, nu doar cu epuizările inerente vieților profesionale care se scurg în birouri, între un Excel și un deadline.
Ochiul meu urban alunecă pe geam și aleargă peste coame muntoase și bolovănișuri abrupte. Se curăță de lumea lui interioară, se umple de neprevăzut neamenințător. Și ce dacă e frig!
„Hexenküche se cheamă asta”, o aud pe Heike. Bucătăria vrăjitoarelor. Înțeleg de ce. E o stâncă încovoiată ca un vârf de glugă. Peisajul se mulează pe nevoia constantă a oamenilor de poveste, de magie impregnată în relief, care să justifice toate hârtoapele vieții. Sau poate că e invers. Cine știe. Oprim pentru poze și Heike se animă când o întreb despre fiecare fir de floare care-și ridică fruntea dintre pietre. Cele mai multe sunt clopoței. Flori mici, albastre sau albe, cu rădăcini răsfirate, nu foarte adânc ancorate în pământ.
„Flori de vânt. Trebuie să țină la vijelie.” Sunt minuscule și curajoase. Fragilitatea lor e aparentă. În fapt, le vâjâie furtuna pe lângă ureche în fiecare zi. Trăiesc în ochiul pericolului și găsesc totuși forța de a oferi lumii delicatețe și parfum.
„Nu te mișca”, spune Heike. Scoate încet un binoclu (are nenumărate accesorii care nu știu cum încap în echipamentul ei teribil de ușor) și mi-l pune la ochi. Evident, nu văd nimic.
„După ce mă uit?”
„Marmote, drept în fața ta.”
Le zăresc, după ce am fost îndelung ghidonată vizual spre ele. M. deja le fotografiază ca un copil sedus de ludicul unei familii întregi, ieșite la soare. Pentru mine, parte din spectacol sunt el și Heike. Bucuria lor la vederea animalelor. Heike ne povestește deja despre grupul de copii cărora li s-au rostogolit două marmote făcute ghem în față, despre turiștii care le hrănesc și îmbolnăvesc, astfel, familii întregi, despre sunetul ascuțit pe care-l scot („Dacă auzi asta, te uiți imediat în sus și o să vezi un vultur!”), despre sălbăticie, așa cum e, furioasă, crudă în avalanșele ei, în foame și neclintire în fața suferinței, superbă în răsărituri de soare, floră care colorează bezmetic peretele muntelui, puterea de a primeni mintea de îmbâcselile ei.
„Ce-ți place cel mai mult la meseria ta?”, o întreb mai târziu, în mașină (conduce ca o acrobată a uneia dintre cele mai serpentinate șosele din câte am întâlnit).
„Îmi place când infectez și alți oameni de bucuria mea de a fi în natură”, râde ea. Povestește mai degrabă despre gențiane, zade, trandafiri alpini și atât de rara Edelweiss.
„Nu o să o vedem în sezonul ăsta.”
Pare că nici nu trebuie. A mea e făcută deja din cuvintele unui om îndrăgostit de viața trăită la înălțime. Am urcat cu ele până la 3.798 de metri.
Heike e prietenoasă. A simțit teren propice. Ne povestește despre cele două jurnaliste (mai bine echipate ca noi) care au făcut un documentar în zonă și care se trezeau la patru ca să fotografieze ferigile în care se descrețea umbra nopții. Mie deja îmi vâjâie urechile de la altitudine, ceea ce nu ne împiedică să ne bălăngănim picioarele de pe o creastă, în timp ce Heike ne face poză.
„Uneori, vin aici să văd răsăritul.”
Mă uit la ea. Mă gândesc la asfințiturile superbe pe care le văd de la fereastra sufrageriei mele. Sufrageria ei e aici, sub cerul liber. Cumva, când o să uit detaliile acestei zile de documentare, probabil asta o să țin minte. Senzația de libertate, de stranie frumusețe. De spectacol. Inclusiv uman. De altă viață, diferită fundamental de viața mea. Aparent. În fapt, amândouă căutăm eliberarea din rutină, din pereți care strâng, dintre oameni care ne fragmentează ziua în ore fixe și alergătură impusă. De epuizarea care nu ține de efort, ci de claustrare. De senzația că nu ești pe deplin liber.
Ratez ibecșii. Heike și M. îi văd. Cu binoclul și cu telescopul. Mie îmi scapă. Se pierd în griurile muntelui. Știu că sunt acolo. Parte din grandoarea de catedrală a vârfului în inima căruia eu nu sunt decât un fir micronic de viață, în căutarea unui sens care să mă surprindă, care să mă aducă mai aproape de mine.
„I-ai văzut?”, mă întreabă Heike. Știe deja că baletul între ochelari și telescop nu e punctul meu forte. Cred că știe și că am, acum, în jur de 12 ani, o marmotă de pluș în geantă și o mulțime de versanți de escaladat în coada ochiului.
„Da”, îi răspund, „i-am văzut.”
„Și sunt magnifici, nu-i așa?”