O proprietate istorică de aproape o mie de ani este scoasă pe piață la prețul de 5,6 milioane de lire sterline.
Situat pe 30 de acri de teren, conacul a fost construit pe locul casei regelui saxon Ine, cel care a domnit în regatul Wessex între anii 688 și 726 d.Hr., considerat unul dintre cei mai influenți lideri ai perioadei anglo-saxone. Provenind dintr-o familie regală, Ine a preluat tronul după abdicarea predecesorului său, Cædwalla. Deși nu a reușit să păstreze toate teritoriile cucerite de Cædwalla, Ine a menținut controlul asupra regiunilor importante, precum Hampshire, și a extins influența Wessex în peninsula vestică. Un aspect remarcabil al domniei lui Ine a fost codul său de legi, emis în jurul anului 694, care reprezintă primul set de legi scris de un rege anglo-saxon în afara regatului Kent. În 726, Ine a abdicat și s-a retras la Roma.
Mai târziu, casa a fost deținută de Henric al VI-lea, urmat de Henric al VIII-lea și Elisabeta I, și se spune că însăși rivala acesteia din urmă, Regina Maria a Scoției s-a numărat printre vizitatorii de taină ai proprietății în perioada când se afla în arest la domiciliu la Castelul Tutbury, sub supravegherea lui Sir Ralph Sadleir, care deținea atunci proprietatea, primise casa de la însăși Elisabeta I. Sadleir a fost la vremea sa considerat „cel mai bogat om de rând din Anglia” când a murit în 1587.
Conacul a servit o vreme și ca loc de detenție pentru prizonieri în timpul „Bloody Assizes” (o serie de procese desfășurate în Anglia în 1685, după înfrângerea Rebeliunii Monmouth, o tentativă de a-l înlătura pe regele catolic James II), cu procese susținute de severul judecător George Jeffreys. Clădirea era chiar conectată la o casă publică din apropiere, cunoscută sub numele de „Coroana”, printr-un tunel în care prizonierii urmau să fie conduși către și dinspre tribunal și conac. Tunelul este astăzi blocat la ambele capete, însă continuă să lege cele două proprietăți.
Achiziționarea acestei reședințe în 1765, de către Sir John Astley, un distins gentleman al secolului al XVIII-lea, a marcat începutul unei perioade de transformări semnificative. Sub tutela acestuia, conacul a devenit un simbol al rafinamentului și al vieții aristocratice din acea epocă, combinând eleganța arhitecturală cu peisaje naturale excepționale. Everleigh a fost martorul mai multor schimbări semnificative în istoria sa.
În jurul anului 1811, s-a modificat traseul unui drum public, care a făcut ca o parte din sat să fie mutată pentru a extinde grădinile proprietății. În 1813-1814, o nouă biserică a fost construită, înlocuind vechea biserică care se afla într-o stare de ruină și era situată prea aproape de conacul principal. Aceste modificări au fost inițiate de Francis Dugdale Astley, care a moștenit proprietatea în 1771 și a dorit să creeze un peisaj mai izolat și mai elegant. Familia Astley a locuit de altfel acolo până la mijlocul secolului al XIX-lea.
Rechiziționat de armată în 1939, Everleigh a fost inițial folosit ca spital și mai târziu ca centru de producere a vaccinurilor pentru trupe.
A trecut înapoi în proprietate privată în anii 1990 și a fost achiziționată de actualii proprietari în 1999, care au întreprins o renovare și o reconfigurare totală. Casa este acum împărțită într-o casă principală cu opt dormitoare și o aripă de vest cu 10 dormitoare. Există și o cabană separată cu un dormitor. De asemenea, are o orangerie cu spa și piscină, saună, baie de aburi și sală de gimnastică.
Exteriorul reflectă un stil arhitectural elegant, specific perioadei georgiene. Fațada este caracterizată de simetrie și proporții echilibrate, cu ferestre mari și bine aliniate, care permit pătrunderea luminii naturale în interior. Elementele decorative sunt discrete și rafinate, incluzând cornișe și frontoane care accentuează liniile curate ale clădirii. Materialele folosite, precum piatra de proveniență locală, integrează perfect clădirea în peisajul rural din jur.
Interiorul conacului este la fel de impresionant, cu tavane înalte și camere spațioase, decorate cu stucaturi elaborate și lambriuri din lemn. Fiecare detaliu arhitectural reflectă caracteristicile esențiale ale reședințelor nobiliare din acea epocă.
Grădinile și peisajul din jurul conacului completează stilul arhitectural, fiind amenajate în conformitate cu principiile peisagistice ale secolului al XVIII-lea. Aleile bine întreținute, arborii ornamentali și pajiștile întinse fac din conacul Everleigh un exemplu remarcabil de armonie între designul arhitectural și peisajul natural, reflectând gusturile și aspirațiile aristocrației engleze din acea perioadă.
Numele conacului vine de la numele satului Everleigh, situat la sud de Swindon, în comitatul Wiltshire. Amplasat pe marginea nord-estică a câmpiei Salisbury, acest sat mic are o istorie bogată, cu personaje de viță nobilă. În trecut, zona era renumită pentru activitățile de vânătoare recreativă, având un parc de cerbi și o crescătorie de iepuri încă din secolul al XIII-lea.
De-a lungul timpului, Everleigh a devenit un loc de întâlnire pentru nobilimea locală, care practica sporturi precum cursa de iepuri și șoimăritul. În secolul al XVIII-lea, satul a fost transformat semnificativ de Sir John Astley, fostul proprietar al conacului botezat după sătucul aflat la aproximativ 7 kilometri sud-est de orașul Pewsey și la sud de Swindon. Sub influența sa, satul a fost reconfigurat pentru a crea un peisaj mai armonios, mai multe clădiri fiind relocate sau reconstruite.
Un punct de atracție al satului este Biserica Sfântul Andrew, construită în 1813-1814, care înlocuiește vechiul locaș de cult al satului. Aceasta reflectă stilul arhitectural al epocii și este un simbol al continuității spirituale a comunității. De asemenea, satul este înconjurat de terenuri deținute de Ministerul Apărării, utilizate pentru antrenamente militare.
În apropiere se află și Ludgershall Castle, o ruină istorică ce oferă o privire asupra trecutului medieval al regiunii. Edificiu datează din secolul al XII-lea, fiind inițial construit ca o reședință regală fortificată. Amplasat pe un sit cu o istorie ce se întinde până în epoca fierului, castelul a fost dezvoltat de-a lungul timpului, devenind un simbol al puterii și influenței regale. Structura sa inițială a fost ridicată de Edward de Salisbury, șeriful Wiltshire-ului, în jurul anului 1086, folosind pământ și piatră pentru a crea un sistem defensiv solid. În secolul al XIII-lea, regele John și fiul său, Henric al III-lea, au îmbunătățit castelul, transformându-l într-un loc de vânătoare și o reședință regală.
Și Ludgershall Castle a fost un loc frecventat capete încoronate, fiind vizitat de Henric al III-lea în nenumărate rânduri. Cu toate acestea, începând cu secolul al XIV-lea, castelul a fost utilizat din ce în ce mai rar, iar până în secolul al XV-lea, majoritatea clădirilor sale au fost abandonate. Astăzi, Ludgershall Castle este administrat de English Heritage și reprezintă o atracție turistică importantă.