Nino Haratischwili e autoarea romanului-fenomen „A opta viață (Pentru Brilka)”, apărut la Editura Trei în traducerea Laurei Karsch.
Un secol de viață georgiană traversat de cele șase generații ale unei familii se derulează, în această carte, sub ochii cititorului într-un ritm trepidant de lungmetraj în cursa pentru Oscaruri. Stabilită în Germania, dar originară din Georgia, Nino Haratischwili e noul copil teribil al literaturii contemporane europene, iar conversația cu ea s-a dovedit a fi o provocare și un deliciu de la prima la ultima silabă.
Poveștile personale, văzute la scară mică, sunt cele care umplu rama amplă a ficțiunii istorice – cu toate acestea, povestea impregnată de ciocolată și violență în care țeseți viețile a șase generații dintr-o familie georgiană stă arareori în interiorul conturului. V-ați dorit să surprindeți mai degrabă dimensiunea obișnuit rutinieră sau pe cea extraordinară a acestor vieți?
Depinde foarte mult de ceea ce scriu, dar în această poveste mi-am dorit să surprind întreaga tragedie a secolului XX din perspectivă georgiană prin intermediul unei singure familii. E o perspectivă periferică, dat fiind că majoritatea oamenilor (și mă includ aici, deși sunt de origine georgiană) se raportează la tragediile secolului XX dintr-un punct de vedere occidental. Am vrut să am toate punctele de vedere. Am vrut să-mi cunosc trecutul. Am avut o mulțime de întrebări și de lucruri pe care a fost nevoie să le pun cap la cap, dar nu am intuit nicio clipă că eram pe punctul de a porni într-o aventură lungă și importantă atunci când am început să mă documentez și să lucrez la această carte. Și a contat mult pentru mine să pot spune povestea tuturor tulburărilor și catastrofelor politice din acest secol blestemat prin intermediul acestor povești mici, personale, pentru că, în ciuda muncii mele extinse de documentare, nu sunt istoric, iar romanul meu e o ficțiune.
Vocea narativă care dă coerență acestei povești atât de stratificate e cea a Nizei, dar ea capătă adesea tonul unui narator omniscient, aproape desprins din grotescul basmelor cu monștri. Cum v-ați hotărât în ce fel vreți să sune vocea care spune povestea?
Mi s-a părut important să spun povestea din perspectiva prezentului, pentru că mi s-a părut mai onest. Oricum, sunt lucruri pe care nu pot decât să mi le imaginez și am puține certitudini legate de acea perioadă. Faptele sunt una, dar emoțiile și experiențele sunt cu totul altceva și mi s-a părut mai cinstit din partea mea, ca autoare, să nu pretind că am trăit acele lucruri, ci să le povestesc cu aceleași sentimente de mirare și îndoială cu care o face Niza. De asemenea, ador să scriu la persoana întâi, pentru mine e cea mai bună modalitate de a „dispărea” și de a face astfel povestea și mai personală prin intermediul unui personaj. Tonul s-a dezvoltat de la sine, cred că factorul decisiv a fost că Niza îi spune povestea Brilkăi. Faptul că povestea aceasta e pentru cineva o face cu atât mai presantă.
Politică, război, sexualitate, copii înstrăinați, iubiri interzise, urmași blestemați, dictatori, torționari, revoluții, familii disfuncționale – v-a fost vreodată teamă că sunt prea multe fire în țesătura dumneavoastră?
Eu nu am făcut decât să urmăresc povestea, să surprind acest secol cu toate crimele și cu toții eroii lui. Sigur că e foarte mult de metabolizat, dar eu însămi pornisem într-o mare călătorie a descoperirilor și îmi doream să împart tot ce aflam cu cititorii mei. Nu m-am gândit prea mult la cum va fi primită cartea, aveam doar o nevoie nebună să spun aceste lucruri și, după un anumit număr de pagini, procesul în sine a căpătat o viață a lui și am avut, pur și simplu, încredere în nevoia mea de a povesti.
Ce personaj/poveste a fost cel mai greu de pus în pagină?
Mie îmi plac provocările, motiv pentru care personajele mele nu sunt „bune”, pentru că oamenii sunt făcuți din nuanțe. A fost complicat să modelez figuri istorice, ca Beria, într-un personaj de roman, dar perspectiva exterioară m-a ajutat, l-am descris întotdeauna prin ochii celorlalți și nu am încercat niciodată să-l psihanalizez. Asta nu înseamnă că personaje precum Kostia sau Georgi Alania nu au fost complicat și pasionant de creat, în egală măsură. Ador personajele ambivalente. Și Stasia mi s-a părut dificil de abordat, când și când. Dar a fost grozav să pot petrece atâta timp cu aceste personaje și să le dezvolt cum vreau.
Tragedia și melodrama se amestecă adesea în A opta viață. Cum stabiliți proporția corectă?
Nu mă tem de melodramă. În cultura occidentală, acest gen e adesea văzut ca fiind de calitate discutabilă, departe de marea artă, dar eu nu văd lucrurile așa. Nu degeaba aleargă oamenii la filmele lui Almodovar, melodrama nu trebuie să fie întotdeauna siropoasă și exagerată. Și viața e adesea făcută din melodramă și sentimentalisme și trebuie să poți arăta lucrurile astea. Dar, sincer, în cea mai mare parte a timpului, mă gândesc la conținut, la lucrurile pe care vreau să le spun. Conținutul stabilește forma. Sunt multe povești de dragoste în carte, așa cum e și multă violență, și multă cruzime, așa că mi s-a părut un echilibru bun.
Ați afirmat despre cartea dumneavoastră că e mai degrabă personală decât autobiografică. Care sunt pericolele ficționalizării personalului?
Tot ce scrii e personal! Sunt convinsă de asta. Nu poți scrie impersonal despre lucruri care nu te privesc, nu te interesează, nu te afectează. Din acest punct de vedere, totul e personal pentru mine, dar asta nu înseamnă că face parte din viața mea sau că transfer ceva pe hârtie exact cum s-a întâmplat în realitate. Îmi place să scriu pentru că pot să inventez lucruri, oameni, locuri și cred că m-aș plictisi teribil să scriu mereu despre mine, dar bineînțeles că tot ce scriu are legătură cu cine sunt, trebuie să mă fi confruntat cumva cu acele realități, să fi traversat acele experiențe sau să fi explorat ideea, în sine. Trebuie doar să îmi păstrez o minte deschisă și să dau voie procesului să mă schimbe.
Arta e întotdeauna cheia salvării sau a distrugerii personajelor dumneavoastră – fie că e vorba de dansul Stasiei, de poezia lui Sopio, de cântatul lui Kitty, de sculptura lui Andro sau de scrisul Nizei. De ce anume v-a salvat arta pe dumneavoastră?
Am crescut în Georgia în foarte întunecații și tulburații ani ’90. Era o epocă a războaielor civile, a violenței, a inflației, a crizelor sociale și economice. Erau puține îngăduințe și modalități de evadare mentală pentru cineva tânăr și literatura – la fel ca teatrul – mi-a dăruit un „acasă”, mi-a dat speranță și m-a ajutat să întrezăresc alte realități. Așa că, da, pentru mine arta e o salvare. Până în ziua de azi.
Frumusețea atrage dezastrul în cartea dumneavoastră. De ce?
Din nefericire, cred că e ceva foarte omenesc și am observat adesea că vrei să îmblânzești, cumva, ceea ce-ți taie respirația, ce te copleșește, ce te captivează emoțional. Vrei, într-un fel, să domesticești acel lucru. Fie că e vorba de natură sau de un anumit tip de frumusețe…
Ce parte a cadrului istoric în care se petrece romanul dumneavoastră v-a luat cel mai acut în stăpânire imaginația?
E foarte greu de spus, am lucrat patru ani la cartea aceasta și mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului făcând cercetare, călătorind și predându-mă fascinației fiecărei noi descoperiri, fiecărei epoci studiate. Fascinația aceasta a mers în ambele direcții – euforie și oroare. Personal, mă interesează teribil ultimii douăzeci de ani ai secolului XX…
Nu ni se spune niciodată care erau ingredientele secrete folosite de fabricantul de ciocolată – ele aduceau, deopotrivă, extaz și catastrofă celor care gustau ciocolata. Care credeți că sunt însă ingredientele secrete ale prozei dumneavoastră?
Nu am idee. Probabil că ar trebui întrebați cititorii. Dar aș spune că pe mine cel mai mult mă interesează emoțiile. Oamenii cu pornirile lor ascunse, cu dorințele, aleanurile, excesele și speranțele lor. Asta mă interesează în profunzime și în asta încerc să mă scufund atunci când scriu.