Salut dintru început toate mamele, bunicile și prietenele care, pe la mijlocul anilor ’90, au început timid, dar cu avânt să facă mâncare chinezească în casă. Nu, nu era nici pe departe vreo capodoperă a artei culinare. Dar era făcută cu atenție, migală, drag și un pic de mândrie amestecată cu ambiție: bună mâncarea asta chinezească, dar și eu o pot face la mine acasă!
Le salut și le apreciez și le mulțumesc în numele tuturor pentru că recreau rețete după o singură degustare. Nu aveau nici cărțile, nici internetul și nici telefoanele de acum când găsești tutoriale pas cu pas pentru orice mâncare din lumea asta mare. Femeile și unii bărbați din anii ’90 au fost o dată la chinezescul proaspăt deschis în localitate, iar a doua zi făceau acasă, recreau acasă, pentru cei dragi, mâncarea degustată cu o seară înainte. De cele mai multe ori ieșea un pilaf. Cu ingrediente exotice gen alune și praz plus un strop de sos de soia. Nu prea mult, că e tare sărat. Și mâncam cu toții „chinezește” că nu-ți prea permiteai să ieși la restaurant zilnic, iar pofta era mare. Unde mai pui că era și ușor de făcut.
Sunt unul dintre acei copii care au mâncat pseudo-mâncare chinezească ani de zile, făcută de mama și bunica. Bunicii îi plăceau în mod special puiul dulce-acrișor, cu ananas dulce din conservă și, țineți minte, conservele de ananas sau fructe exotice erau cadouri comune, dar prețuite în acele vremuri.
Mai târziu, am ajuns de nenumărate ori în China și am trăit luni de zile prin Hong Kong sau Singapore. Am căutat mâncarea chinezească a adolescenței mele peste tot. Și nu am găsit-o niciunde, la ea acasă. În schimb, m-am înfruptat regește din ea în restaurantele „chinezești” de peste tot din Europa. Mâncarea aia există doar aici, la noi. La chinezi e altceva. O mică paranteză, după primele săptămâni în Asia, am sfârșit lamentabil într-un McDonalds, unde, ce să vezi, mâncarea avea tot gust chinezesc local, așa că am renunțat. Și o altă paranteză – nici chinezilor nu le place mâncarea noastră. Când vin în vacanțe în Europa, au restaurantele lor cu circuit închis unde mănâncă veritabil.
Gustul vine din condimente. Un dulce-acrișor chinezesc veritabil nu e un dulce-acrișor chinezesc european. Busuiocul lor din mâncare are alt gust. Combinația de sosuri e ochiometrică și doar de ei știută. Noi nu punem zahăr și msg. Ei pun. Cu adevărat am început să cunosc mâncarea chinezească la Londra. Locuiam destul de aproape de China Town și mergeam săptămânal. La Londra sunt destule restaurante chinezești care nu fac compromisuri. Și mai ales sunt multe supermarketuri chinezești – mergeam acolo ca la muzeu să văd și să miros diverse condimente și să gust fructe aduse din Asia. Ba, la un moment dat, îmi cumpărasem și o oală electrică de fiert orezul. Cred că o mai am pe undeva. La Londra, eram mare fan al patiseriilor chinezești. N-au ei cine știe ce dulciuri, însă pandișpanurile lor cu pandan și lapte de cocos merită orice coadă cât de lungă, iar ruladele cu cremă de unt sau cacao, așișderea.
Sunt mare fan Fuchsia Dunlop, primul chef european școlit în Sichuan. Cărțile ei sunt un deliciu. Le citesc nu pentru rețete, că n-o să știu niciodată găti chinezește ca lumea, ci pentru întreg universul culinar chinez, cu toate bucătăriile sale, pe care nu o să apuc să le degust nici într-o viață.
În Asia locuită de chinezi nu am găsit mâncărurile cu care eram eu obișnuit. Însă mi-am îmbogățit repertoriul și am aflat că există infinit de multe alte feluri de mâncare mai bune ca puiul cu alune sau cu ananas. Astfel că, acum, în China sau în orice restaurant chinezesc din Vest, restaurant ținut de chinezi, știu cam ce să comand de pe meniu: vita cu busuioc, preparat picant, e preferata mea, dar mereu comand și vinete cu ghimbir și usturoi, ma po tofu, care e un tofu mătăsos cu sos picant unde intră și niște carne tocată. Îmi plac supele picante cu zdrențe de ou, colțunașii shanghaiezi cu supă înăuntru, rața de Beijing rumenită, cu sos hoisin și clătite alături sau burtă de porc cu șoriciul crocant.
Îmi mai plac supele și mâncărurile roșii de la atâta ardei de sichuan (nu e picant, doar îți amorțește gura și dă un gust dumnezeiesc), hot-pot-urile, ghearele de găină, tăieței de orez în toate felurile, limbile de rață reci, urechile de porc, peștele la aburi cu ceapă și ghimbir și verziturile gen bok choi sau morning glory, opărite și înecate în sos de stridii sau usturoi. De fiecare dată când merg în China, aflu un preparat nou fie că e pentru mic-dejun: gen sos de soia cald cu gogoși lunguiețe neîndulcite; sau pentru prânz sau cină, gen omletă cu stridii sau vită sechuan, unde vita e doar puțin opărită și scufundată în sos picant și felii subțiri de praz. Sau cotletele de miel cu chimen. Bun. Bune.
Iar dacă mergeți vreodată la un banchet chinezesc, loc unde vi se pun în față nenumărate feluri de mâncare, iar această mâncare este la comun în boluri imense de unde trebuie să vă serviți, vedeți că lângă bolul vostru individual, din care veți mânca, aveți două perechi de bețișoare: una albă și alta neagră. Cea albă este pentru a lua mâncarea din bolul comun, iar cea neagră pentru a mânca din bolul propriu.
Aș mai scrie, dar mi-e foame. Sper că și vouă. Salutări doamnelor din viața noastră și pe curând.