“Îmi pun bețe în roate. Eu vreau să mă duc în Ungaria, vreau în Slovacia și Cehia și în Europa Centrală. Iar visul meu cel mare este să revin în Germania, de unde am plecat și să vând asigurări. Dar cei de aici nu mă lasă!”
Apoi îmi povestea cum există o grupare paralelă de avocați, care sunt conectați cu poliția și află imediat cum se întâmplă un accident și intervin, pornesc procese, obțin mulți bani de la asigurători, însă le dau victimelor foarte puțin din acești bani.
Îmi povestea cum service-urile umflă, de fiecare dată, facturile pe care le trimit către firma sa de asigurări.
În general, toți cei din jur încercau să îi facă rău.
Eram la biroul său de la Hotelul Intercontinental și mă privea fix, în timp ce se juca cu un trabuc, iar fața jucătorului de poker nu trăda nicio emoție.
Așa l-am cunoscut, cu mulți ani în urmă pe Dan Adamescu, un monument de tupeu, din toate punctele de vedere: avea atât calitățile pozitive necesare pentru un antreprenor curajos, cât și pe cele negative, care sunt adesea asociate cu personajele din cărți sau filme.
Istoria liderilor pieței asigurări care au intrat în faliment a început cu Astra, compania despre care vorbea Dan Adamescu, a continuat cu Carpatica, a lui Ilie Carabulea, apoi City Insurance, a lui Dan Odobescu, cumnatul lui Adrian Năstase. Aș zice că pe măsură ce timpul a trecut și tupeul a crescut, astfel că în cazul ultimului exemplu estimez că tupeul (în conotația sa negativă) probabil că a depășit nivelul din primele două cazuri luate la un loc.
Acum, un alt lider al pieței, Euroins, strigă și acuză faptul că este adus forțat către faliment –
“În acest moment, identificăm toate mijloacele legale în România şi în alte jurisdicţii, pentru a contesta această decizie”, spune Tanja Blatnik, CEO al Euroins România.
La fel ca și în cazul falimentului Silicon Valley Bank, profit de ocazie pentru a reveni la câteva fundamente economice de bază.
Prețul mic, sub media pieței, îți cumpără, uneori rapid, cotă de piață. Mai ales pe o piață, precum RCA, în care toată lumea caută doar cel mai ieftin produs pe principiul “RCA nu este pentru mine, ci este pentru cel pe care îl voi lovi, deci e treaba lui mai departe să se descurce.”
Numai că pentru a avea un preț mic de vânzare, trebuie să ai și costuri mult mai mici decât ale concurenților. Iar în cazul pieței asigurărilor, lucrurile nu sunt chiar atât de simple, pentru că vorbim de o piață cu anumite constrângeri, precum cele legate de asigurarea unui anumit capital propriu și contractarea unor servicii de reasigurare de portofolii. Deci o piață care ar trebui, în mod normal, supravegheată.
O variantă de a obține costuri mai mici decât ale concurenților ar fi, de exemplu, să îți folosești tupeul în relația cu “elementele” tale de cost.
Să încerci să impui prețurile tale, să contești daunele sau să amâni plățile pe care le aveai de făcut către service-urile auto.
Asigurările sunt un business de cash, în care clientul plătește banii la început și este despăgubit doar în cazul în care se întâmplă un eveniment. Deci cu cât stau la tine mai mult banii clientului, cu atât aceștia îți pot aduce beneficii (sau costuri de finanțare mai mici decât ale concurenților).
Poți chiar să-ți faci calcule și să te gândești dacă nu cumva este mai ieftin să îți asumi anumite amenzi din partea mult prea pasivului organism de supraveghere, decât să dai drumul la bani (prea) repede.
Iar legat de organismul de supraveghere, dacă ajungi suficient de mare, poți să încerci chiar să-l influențezi sau, după caz, să înveți care-i sunt tabieturile și să fii cu mulți pași înaintea lui.
Numai că mai devreme sau mai târziu vine ziua scadenței și dacă nu aduci bani de acasă bula se sparge, firma ajunge din lider de piață în insolvență/administrare special/faliment, etc, fondul de garantare intervine și plătește bubele pe banii asigurătorilor rămași în piață, care transferă mai departe costul la clienți și povestea ajunge, din nou, la început și apar din nou premisele pentru un nou lider cu un model de business bazat pe tupeu, “cel mai ieftin” și o supraveghere inadecvată. Iar dacă la acest cocktail mai adăugăm politicieni care miros oportunitatea de a “lupta” pentru un preț cât mai mic (sau plafonat, astfel încât hazardul moral să fie și mai mare), transportatori pentru care orice preț pentru asigurare se transmite direct în rezultatele financiare sau un context inflaționist și o sărăcire reală a celei mai mari părți a populației, așa cum trăim în prezent, atunci probabilitatea ca cineva să își asume ruperea cercului vicios este și mai mică.