A făcut artă monumentală, scenografie, sculptură, fotografie și artă video, performance, instalații, ilustrație de carte ș.a.m.d. Dar ce-i place lui Felix Aftene cel mai mult este să hibridizeze tehnici și să testeze limitele ideilor artistice trecându-le prin medii succesive de expresie, ca într-un fel de probă de anduranță.
Dacă e să căutăm încă o constantă în preocupările sale, o găsim în tentația picturii de șevalet, la care se întoarce mereu. Am stat de vorbă cu Felix Aftene despre aceste lucruri, dar și despre cum au evoluat arta contemporană românească și gusturile colecționarilor și, mai ales, despre felul în care a trăit el însuși aceste transformări.
Folosești foarte multe medii de expresie, dar finalitatea rămâne cumva pictura pe pânză. De ce?
Imediat după 1989, se vorbea mult despre arta experimentală; azi, nu-i mai spune nimeni așa pentru că lucrurile s-au clarificat și în România, iar asta e foarte bine. În anii ’90, experimentam în varii direcții, precum foto-video și performance. Asta se întâmpla la festivalurile studențești de artă, uneori chiar și în muzee. Eu practic o pictură post-performance. Prin partea video documentez performance-ul, iar cadrele video devin pictură pe pânză. Mă interesează să ofer spațiului bidimensional al pânzei o nouă dimensiune, să reîmprospătez pictura și să o duc mai departe. A trecut mai bine de un secol de când se spune că pictura a murit. Eu mă îndoiesc de faptul că ea va dispărea vreodată.
S-a spus că ești primul artist vizual român care a pătruns în domeniul NFT.
Când am făcut asta, nu auzisem de vreun artist vizual din România care să fi recurs la NFT-uri. Cu siguranță, sunt primul care să fi prezentat un ciclu de lucrări NFT. Mi-a făcut plăcere să lucrez cu acest mediu. Am colaborat cu Gabi Dimitriu, pentru că eu nu mă pricepeam la NFT-uri. Mi-am făcut și o galerie virtuală unde poți vedea lucrările ca într-o expoziție – dar doar pe acelea care nu s-au vândut încă; pe celelalte le găsești la proprietarii lor. M-am bucurat că acelea care s-au vândut au atins prețuri apropiate cu cele ale lucrărilor fizice.
Crezi în viitorul NFT-urilor?
Normal ar fi ca orice lucrare de artă să fie însoțită de o astfel de certificare. Acel NFT rămâne chiar dacă lucrarea fizică dispare.
Sunt din ce în ce mai mulți bani pe piața de artă contemporană din România. E o situație radical diferită față de cea a începuturilor carierei tale.
Mă bucur că sunt din ce în ce mai mulți bani pentru că artiștii au suferit enorm în trecut, în anii ’90. Eu nu am resimțit foarte tare lucrul acesta pe atunci pentru că s-a suprapus începuturilor mele ca artist. Eram student, am terminat Facultatea de Arte în 1996. Pe vremea aceea, noi, artiștii tineri, experimentam; învățam singuri cumva despre artele vizuale contemporane pentru că profesorii noștri se formaseră în perioada realismului socialist. Ei voiau să vadă ce ilustrezi într-o natură statică, de exemplu; foarte puțini dintre ei duceau problema compoziției la un alt nivel – psihologic sau filozofic, să zicem. Studenți fiind, am început să ne școlim singuri, să învățăm unii de la alții. Numerele vechi ale revistei Beaux Arts reprezentau lucruri noi și treceau din mână în mână. Contrastul dintre acei ani și prezent este foarte mare. Azi îi urmăresc pe cei mai importanți artiști ai lumii pe Instagram sau pe Facebook, văd în timp real ce lucrează.
Cine sunt noii colecționari, care sunt gusturile lor? Tu cum comunici cu ei?
În anii ’90 s-au construit case, iar tinerii care le-au moștenit vor să le dea acum o altă față. Încep să se gândească să le facă ferestre noi, adică să pună pe pereți lucrările de artă pe care le prețuiesc. Adesea, și partea financiară a investiției are un cuvânt de spus în achizițiile lor. Când cumperi o operă de artă contemporană, trebuie să ai un simț fin și să te asiguri că ea își va spori valoarea în timp, de vreme ce există alte investiții profitabile, nu?, care ar da un randament mult mai mare. Revenind la anii mei de început, a existat, evident, tentația plecării în străinătate. Am cochetat cu ideea de a sta în Franța – de fapt, am fost la Paris, în Normandia, la Rouen, la Bordeaux, în sudul Franței. Am umblat destul de mult în timpul studenției, dar după aceea m-am hotărât să rămân în România și să îmi duc bătălia artistică aici. În Franța, simțeam că societatea de consum mă înghițea cu totul, nu-mi găseam liniștea creativă. Pe de altă parte, tot acolo m-am „încărcat” din punct de vedere artistic, am vizitat multe expoziții și am rămas șocat de discrepanța dintre mine ca produs cultural românesc și ceea ce vedeam acolo.
Dar diferențele acestea între noi și restul Europei s-au estompat în ultimele două-trei decenii…
Ele nu mai există. Azi, artiștii noștri pot fi expuși oriunde în lume. Eu am avut expoziții la Veneția, Viena, Budapesta… Anul acesta am expus la Berlin și la Paris, la anul voi fi din nou în capitala Franței. Sunt mulți artiști români peste nivelul celor francezi, dar, e adevărat, astfel de comparații sunt destul de riscante. Până la urmă, fiecare artist are locul lui, iar noi trebuie, de fapt, să sărbătorim această diversitate. Lucrul esențial este că azi artiștii noștri răspund așteptărilor pe care le avem de la arta contemporană, sunt în spiritul timpului. Și prețurile lucrărilor de artă de la noi încep să se alinieze acelora din străinătate. Am observat o creștere substanțială a numărului de colecționari români care sunt atrași de zona artei contemporane și unii sunt foarte tineri, au 23-25 de ani.
Deci n-au început vechii colecționari să cumpere și artă contemporană, ci a apărut o altă categorie, formată din tineri de succes, oameni care au alte așteptări de la artă.
Da, dar nu toți sunt foarte tineri. Sunt și oameni care acum au ajuns la acel statut care le permite să cumpere artă, ceea ce-și doriseră dintotdeauna, pentru că au educația necesară.
Cum se mișcă artistul pe această piață, cum interacționează cu colecționarii? Se mai poate descurca fără un agent, fără un galerist care să-l reprezinte? Tu poți evalua lucrul acesta și prin prisma propriei experiențe, dar și prin aceea de președinte al unei filiale importante a Uniunii Artiștilor Plastici, cea de la Iași.
Eu lucrez cu Sineva, care ține de Artmark. Sineva achiziționează fonduri de lucrări și promovează artiști tineri, precum Lőrincz Róbert, care a studiat la Cluj și a absolvit cu doar câțiva ani în urmă, dar și pe Napoleon Tiron, care are aproape 90 de ani. Alături de ei mai sunt nume precum Georges Mazilu, Irina Dragomir, Mihai Mureșan etc. Am lucrat și cu galerii din străinătate; lucrările mele s-au vândut bine la Baden, în Elveția, la Paris, la Copenhaga, la Huston, în Texas, la Nürnberg. Acum mi se pare că Sineva răspunde cel mai bine cerințelor mele, are oameni profesioniști.
Simți vreo diferență între cumpărătorul român de artă și cel occidental când vine vorba despre obiceiurile de achiziție, despre tematicile preferate sau, poate, despre mediile de expresie?
La nivel tematic, nu sunt diferențe. Ce am vândut la Paris vând și în România. În ce privește obiceiurile de achiziție, lucrurile stau altfel. Aveam expoziție la Veneția și o doamnă venită de la piață a intrat în galerie, a pus sacoșele jos, a dat fuga la bancomat și a cumpărat lucrarea care îi plăcuse. Asta la noi nu se întâmplă. La Paris, galeristul a vândut lucrări de-ale mele direct din catalog. Galeria din Copenhaga avea contract cu diverse firme care achiziționau lunar lucrări de artă pentru angajații lor. În România, oamenii cercetează mult, se documentează, vin să viziteze atelierul și, ulterior, achiziționează.
Cum se construiește valoarea de piață a artistului?
Contează asocierea cu o galerie foarte mare – asta ajută la creșterea cotei. În străinătate, faptul că ești expus de o astfel de galerie e un gir suficient. Apoi e important să expui în spații muzeale – la Muzeul Național de Artă Contemporană, de exemplu –, dar și în străinătate, la bienale. Desigur, contează curatorii care te prezintă, cine te promovează.
Spuneai că în generația ta tinerii artiști învățau unii de la ceilalți. Oare școala pe care o urmează studenții de azi s-a schimbat suficient ca să răspundă așteptărilor lor?
Cu ani în urmă, am pregătit la atelier liceeni care au plecat ulterior în străinătate la studii, în Anglia, de pildă. Nu am o legătură directă cu învățământul, dar pot spune că studenții sunt mai bine conectați la prezent pentru că printre profesorii lor sunt oameni foarte buni din generația mea. Tinerii care termină facultatea sunt mult mai bine pregătiți azi. Un rol mare îl are și globalizarea informației.
Mi-a plăcut mult Mustața lui Dalí, proiectul tău complex și în continuă evoluție, ce a presupus realizarea unei serii de lucrări plastice, care au fost apoi reunite într-o carte, semnată de tine și de Lucian Dan Teodorovici. Pe parcursul expozițional au apărut și intervenții de realitate augmentată. Hai să le spunem cititorilor cum a început și cum s-a dezvoltat acest proiect.
Povestea începe cu niște rame pe care le aveam de la un vecin de atelier. Erau făcute din mobilierul de la Fondul Plastic, de unde îmi cumpăram culorile înainte de 1989. Îmi aduc aminte că pentru a obține acele culori trebuia să dau șpagă un salam de vară. Ramele erau pregătite pentru pictură în ulei, tehnică în care eu nu mai lucrasem de mult timp. Mi-am amintit de anii din liceul de artă, de perioada „transformării mele genetice”. După orele prelungi de studiu, când ieșeam de la liceu, vedeam lumea în linii, culori și ritmuri. M-am reîntors deci la relația asta vizuală dintre mine și felul în care vedeam tot ce mă înconjura. Mustața lui Dalí e un fel de elogiu adus acestei perioade în care eu m-am schimbat, în care arta a devenit filozofia mea de viață. Lucian Dan Teodorovici a văzut o parte din aceste lucrări – vreo cinci-șase erau deja gata. A vrut să scrie despre ele și am stabilit împreună că vor fi șaisprezece picturi și șaisprezece povestiri despre artist, despre puterea lui de a imagina lumea și despre simțuri. Mi-a plăcut să recurg la hibridizarea mediilor, lucru pe care îl făcusem și anterior. Nou era faptul că acum colaboram cu un scriitor, iar cartea – numită și ea Mustața lui Dalí – era un obiect artistic mai tangibil și intra într-un alt circuit, al librăriilor. Noi am numit-o „pictoroman”. Ulterior, l-am cooptat în proiect și pe Andrei Cozlac, artist care lucrează cu realitatea augmentată.
Știu că o să existe și o suită muzicală inspirată de Mustața lui Dalí.
Da, l-am invitat pe compozitorul Paul Pintilie să scrie șaisprezece piese, care vor fi interpretate de Filarmonica din Iași. Vor fi înregistrate pe un CD care va însoți următoarea ediție a cărții. Noi, toți artiștii implicați în proiect, suntem produse ale școlii ieșene. Până acum au existat trei expoziții Mustața lui Dalí – la Iași, Paris și Berlin; va urma încă una, pornind de la ideea că pictura ar fi murit. Lucrările vor fi închise în niște lădițe ca niște sicrie, nu le vei putea vedea ca atare, dar vor fi proiectate pe perete și vei putea citi textul și asculta muzica.
Mi se pare interesant că, de data asta, faci pasul spre hibridizarea mediilor într-un proiect colectiv.
Așa e, până acum, proiectele mele hibride au fost proiecte de autor. Acum se recontextualizează totul; proiectul a evoluat, are o viață proprie.
Cum e relația ta cu curatorii și cu ce nume ți-ar plăcea să lucrezi?
Am lucrat cu Călin Stegerean, Anca Verona Mihuleț, Alexandra Manole, Cristian Nae. Mi-ar plăcea să lucrez cu Mihai Pop, un curator foarte bun. Când vine vorba despre preferințe – primul lucru de care artistul trebuie să țină cont este unde vrea să expună, în fața cărui public. Curatorul cunoaște contextul, îl pregătește pe artist pentru comunitatea respectivă, caută să stabilească relația potrivită.
Ai un crez artistic sau e o chestiune demodată să ne mai gândim la așa ceva?
Vreau să-i fac pe oameni să vadă în artă ceea ce caută în viață. Arta nu e ce vezi tu, ci ce îi faci pe alții să vadă. Dar să restrângi totul la cele câteva cuvinte ale unui crez e cumva irelevant. Am totuși un crez de viață pe care l-am văzut pe frontonul casei unui unchi de-al meu: „Trăiește ca și cum ai muri mâine, muncește ca și cum ai trăi o veșnicie”.