FacebookTwitterLinkedIn

Nu chiar ca în Faulkner, ci mult mai… mundan. Sunt în mijlocul străzii, peste drum de casa mea. Buricul târgului. Întâi am auzit cum vibrează aerul pe lângă mine, pe urmă mi s-a încălzit brusc o ureche. La picioarele mele a aterizat o bucată de metal neidentificată. Nu înțeleg ce e cu ea.

În jurul meu se agită niște oameni din zumzăiala relativ incoerentă a cărora se încheagă firav povestea: un proprietar de casă de schimb a identificat un potențial hoț. Într-un acces de furie, a ridicat cadrul metalic al tabelei de schimb din fața dughenei personale și a țintit, cu precizie de Till Eulenspiegel, presupusul răufăcător. M-a nimerit pe mine, care treceam pe-acolo, conform legilor lui Murphy.

Acasă, cu o pungă de legume congelate lipită de tâmplă (știu că în filme se folosește o bucată de carne, dar vă asigur că merge și cu mazăre), țin piept vajnic corului îngrijorat format de familie și prieteni care, dat fiind că mă doare jumătate de cap de niște ore bune, mă trimit să fac un CT. Rezist, deși, în sinea mea, știu că au dreptate.

Acum câteva luni, am făcut parte dintr-un proiect cultural minunat, în care am avut de scris niște eseuri care să corespundă emoțiilor primare. Cel mai greu mi-a fost cu furia. Probabil pentru că asta e și emoția de care îmi este cel mai teamă. Furia anihilantă, dezumanizantă, care te anulează ca individ, care-ți întunecă rațiunea și te decupează de cine ești tu. Am scris până la urmă, cu noduri, despre un moment care m-a marcat ceva mai tare decât fierul repezit accidental în tâmpla mea de un om furios pe stradă. Traversam la Podul Izvor, acum vreo trei ani, când o mamă și-a ridicat copilul de patru-cinci ani în direcția străzii, l-a zgâlțâit și i-a urlat în față: „Te arunc în fața mașinii!”. Încă am vocea ei în ureche, așa cum am și senzația de groază paralizantă în stomac de câte ori memoria mea îmi proiectează scena cu pricina pe sub pleoape.

O să-mi spuneți că e tipic pentru București. Nu cred că este. Sunt orașe unde în loc de un fier în cap primești un glonț în ceafă, unde ești ajutat să sari de la balcon, unde se întâmplă răpiri și agresiuni cu o frecvență devastatoare. Nu despre ele și despre crima organizată, ca simptom social, mi-am propus să scriu astăzi, ci despre furia aceea care îți ia mințile, care alimentează violența latentă și șterge cu buretele orice alt tip de relație, inclusiv pe cea dintre părinte și copil.

Cum ajungem să ne atacăm pe noi înșine? Ce altceva reprezintă, în fond, o mamă care se gândește, numai, să-și arunce copilul în fața mașinilor? Și în ce măsură violența verbală e la fel de condamnabilă, până la urmă, cum e cea fizică?

În română, avem multe expresii pentru furie. Un om furios scoate fum pe nări, își iese din pepeni, vede roșu-n fața ochilor, face spume la gură, îi sare țandăra, îl lasă balamalele. Lui îi vin dracii și tot lui Dumnezeu îi ia mințile. Altfel spus, nu e el însuși, e scos din rama umanității lui de fiecare zi și transformat într-o versiune puternică și distrugătoare a propriei persoane. Puseul de adrenalină întunecă judecata, crește rezistența fizică, diminuează durerea, dilată timpul, blurează vederea periferică, întețește frecvența cardiacă.

În multe situații, crizele repetate de furie trimit către o afecțiune psihică asociată – fie că e vorba de depresie, anxietate, stres posttraumatic și așa mai departe. Cum locuim în România, țara unde terapie înseamnă că ești nebun și, dacă trecem peste stigma socială, ajutorul e prohibitiv financiar, în lipsa unui sistem coerent de suport al sănătății psihice, lucrurile acestea nu sunt, cel mai adesea, doar netratate, ci, în primul rând, nediagnosticate.

Nu o să mă lansez în expunerea reacțiilor biochimice, a conflictelor emoționale și a complexității intersecțiilor dintre o frică interioară copleșitoare și un trigger care activează reacția atavică la pericol. Nu e de competența mea, care doar citesc despre ele în încercarea de a documenta fenomenul și le înțeleg strict în contextul unor cunoștințe de neofită interesată de subiect. Îngrijorătoare însă mi se pare acceptarea. Normalizarea furiei ca parte din peisajul cotidian – fie el urban sau rural.

Furiosul are mereu un motiv, ceva care-i strică zenul și-l întoarce împotriva lumii: e prea cald afară, e copleșit economic, i s-a stricat mașina, l-a prins ploaia fără umbrelă, l-a certat șeful, l-a amendat poliția, l-a trezit copilul, nu i-a plăcut mâncarea, îl doare spatele, a visat urât noaptea. La nivel profund, pot fi lucruri mult mai grave – o copilărie într-o familie violentă, un conflict de muncă, o apăsare financiară. Totuși, nimic, absolut nimic nu justifică punerea în pericol a altcuiva, terorizarea deliberată, amenințarea unui adult sau a unui copil.

Acum doi ani, am lucrat la un feature despre violență, care, din păcate, nu a mai ajuns în stadiul final din motive obiective. După interviuri cu jurnaliști, psihoterapeuți și psihiatri, îmi aduc aminte că lucrul care m-a zguduit cel mai tare, dincolo de terorismul intim, violența financiară, gaslighting și toate celelalte tipuri și subtipuri de abuz, manipulare și control, a fost felul în care victimele atacurilor violente rituale din familii se consideră mereu de vină. Ele au călcat pe cineva pe bătături, i s-au urcat în cap, l-au scos din minți, au făcut să-i vină dracii. Ca și cum furia revărsată irațional asupra cuiva are justificare imediat identificabilă rațional. Ca și cum o ceașcă spartă, un pas greșit, o durere de cap, o mâncare insuficient sărată, un răspuns lipsă, orice care poate figura pe post de greșeală în registrul violentului ar fi motiv suficient pentru care casa, strada, orașul, viața ta să înceteze să mai fie un spațiu sigur.

În primăvară am avut ocazia unui interviu neobișnuit cu fostul comandant al unei armate de mercenari care a activat în Ucraina, Siria, Mali, Republica Centrafricană. Când l-am întrebat despre grupurile de mercenari care se filmează terorizând și mutilând oameni (există asemenea filmări pe YouTube, din păcate), mi-a spus că în orice armată există indivizi sadici care se manifestă când au un cadru care le permite (mercenarii îl au, pentru că ei nu există pe hârtie și nu răspund în fața unei curți marțiale).

Dacă există justificare? Da, cei mai mulți văd orori și își văd camarazii murind lângă ei. Totuși, nu toți devin sadici, nu toți dezvoltă o violență maladivă. Ce o favorizează însă e lipsa de sancțiune. Faptul că se pot manifesta violent, la cote maxime, după bunul plac, fără să fie trași la răspundere.

Discuția cu privire la cât e moștenire genetică și cât e comportament învățat în cazul unui individ violent e amplă. Cum e și cea cu privire la violență ca stereotip național. Personal, nu cred că românii sunt neapărat mai violenți ca alte seminții, dar cred că sunt mult mai puțin educați cu privire la ce e comportament social acceptabil și ce e boală de care trebuie să te îngrijești.

Atunci când furia izbucnește în trafic, în curtea școlii sau în sufragerie, cea mai păguboasă atitudine posibilă e toleranța. Găsirea de circumstanțe atenuante. Cei mai mulți dintre noi avem istorii nefaste, zile proaste, necazuri, boli, dureri, șefi, amintiri dureroase. Ele nu reprezintă, sub nicio formă, un motiv pentru care să ridici un copil (al tău!) și să-l ameninți că-l arunci în fața mașinii. Să-i faci rău cu bună știință. Ce faci atunci e să construiești în el oroare, groază de moarte și de schilodire, vină că a supărat așa de tare omul care ar trebui să-l iubească și să-l protejeze (inclusiv de mașini), boală (fizică și psihică) la maturitate – avem acum informația aceasta, susținută de cercetători, care nu ne mai dă voie să ne spălăm pe mâini.

Copiii terorizați se îmbolnăvesc la ani și ani după abuz. Uneori, foarte grav. Știind acest lucru, nu avem voie să ne uităm în altă parte. Să spunem că e în regulă, se întâmplă. Se întâmplă, într-adevăr. Într-un procent covârșitor. Și mereu există o justificare, o notă de subsol. Ea are exact valoarea pe care i-o dăm.

Dacă ați ajuns până aici cu lectura acestui text, sper din suflet să fiți printre fericiții care să răsufle ușurați, pentru că ați fost și sunteți feriți, nu ați avut un părinte violent, lucrați într-un birou civilizat, poate, copilul merge la o școală cu monitorizare atentă a manifestărilor agresive. Mă bucur sincer. Mult.

Ce pot să vă spun e că durerea mea de cap a ținut trei zile. Și, nu, nu am nimic, întâlnirea cu fierul repezit la nimereală în mulțime a fost atât de rapidă că nici nu am apucat să mă sperii. Pe mama aceea care zguduia copilul o am însă pe dinăuntrul minții. Funcționează ca un coșmar diurn. Și, instinctiv, îmi vine să-l iau în brațe, să-l apăr, să fac ceva. Eventual, înainte ca fierul din mâna lui să nimerească, peste ani, o altă tâmplă.