Stau aici de vreo 10 minute. Timp în care am luat de pe raft fiecare conservă cu năut. Fiecare. Și le-am pus la loc, pe rând. Pentru că au zahăr. Toate. Mult zahăr.
Acum câteva zile, am dat peste postarea unei prietene care ne îndemna (am făcut și eu asta, inclusiv prin interviuri cu oameni vizibili din HoReCa, toți chitiți pe același lucru) să citim etichetele, pentru că absolut tot ce mâncăm are zahăr adăugat. Mult zahăr, de care nu suntem conștienți. Acum, când mi s-a lipit de suflet o rețetă (din vastul rețetar vizual al Instagramului) cu năut, sfeclă, dovleac și nu mai știu ce, am dat năvală în supermarket, după o zi de muncă la finalul căreia sunt destul de șifonată ca nivel de energie, să-mi iau ingredientele. Să începem, așadar, cu năutul. Nu avem năut fără zahăr. Zece tipuri de conserve minim, toate extra sweet. Nu-i nimic, iau la pungă. O să-l fierb.
Să trecem la linte. Mai puține opțiuni, dar toate la fel. Au zahăr. Mult zahăr. În plus. Iau la pungă. O s-o fierb și pe asta.
Situația se repetă timp de multe minute în care sunt din ce în ce mai sleită, cu toate. Sfecla o iau direct de la aprozar, o s-o curăț și o s-o bag la cuptor. Hai că e bine, îmi spun, uite-așa le-ai luat mai curate. Forțat. Mâncăm mai fresh.
Ceea ce e adevărat. Cum adevărat e și că mâncăm mult zahăr. Adăugat. Balast care maschează gustul și alimentează o stare de bine artificial. Dacă stau să mă gândesc, nu e doar în mâncare și problema mea sigur nu e o conservă. Sau fărâma de efort în plus. Nu sunt înrolată în cruciada ortorexiei, dar sigur e mai bine să muncești o idee mai mult pentru o mâncare cu mai puțin zahăr. Ca idee. Adică, dacă vreau zahăr, mănânc desert. Conștient. E o alegere, nu a murit nimeni dintr-o zi cu indice glicemic mai ridicat. Nu am nicio problemă cu asta. Zahărul însă e peste tot. E un simptom. E realitate reinventată așa încât să alimenteze plăcere continuă. Creează așteptări false, distorsionează amărelile în ceva mai ușor de înghițit, amorțește simțurile, te păcălește sistemic, pentru că te face să uiți gustul de năut. Năutul nu e așa dulce.
Zahărul adăugat e de găsit în filme, în cărți, în texte care presează o lacrimă stoarsă sub pedala accelerației, în discursurile publice cu copii și flori la înaintare, în ad-urile cu un cățel șchiop împinse de algoritm la fiecare două swipe-uri, în varianta călduță pe care suntem programați să o îmbrățișăm ca să trecem peste, să facem față, să mai putem un pic, să credem nestrămutat că o să fie bine.
Câteodată nu e bine, e doar năut. Și, cumva, trebuie să faci năutul să funcționeze fără zahăr. Cu sare, cu pătrunjel, cu altceva. Nu știu.
Toate ideologiile care masează voturi și schimbă ciclic istoria au învățat să stăpânească la nivel de masterchef acest mixaj care nu mai are nevoie de praf de copt: ură și zahăr. Unde ura e mascată de zahăr. Oare de ce?
Zahărul scris mic într-o listă de ingrediente, când pe cutie scrie mare năut, e nada aruncată inocenților. O să cumpăr năutul ăsta care mă ajută să muncesc mai puțin și care, minune!, are gust mai bun. O să-l pregătesc pentru familia mea. O să-i hrănesc, fără să știu, cu zahăr în fiecare zi. Și-n weekend o să ne luăm desert, că toată săptămâna nu am mâncat dulce.
Zahărul favorizează inflamația. Și altele asemenea. Dar are gust bun. E ușor să te obișnuiești cu el.
Personal, cred în realitatea fără zahăr. În veștile cărora înveți să le faci față needulcorat. Greu, dar înveți. Încet, dar înveți. Cred în filmele și în cărțile care se termină în coadă de pește, pentru că, în afară de o singură situație peste care punem zahăr cu lopata, nu există final definitiv, ci doar o serie de finaluri suprapuse din care se face o poveste. Cred în economiile negonflate electoral, în soluțiile găsite după nopți și nopți de calcule repetate, în relațiile în care e voie să te frângi și să ratezi cina bio (Sunt praf de oboseală, dar am comandat ceva pe aplicație!) sau să o ratezi cu totul, fără să guști din sentimentul ratării (Hai, nu te mai stresa tu, avem crackers cu brânză de vaci și a lăsat mama ta niște supă), în adevărul inclusiv cu privire la zahăr (Ce bine de tine că nu ai riduri! De fapt, am, dar mă stresau și am făcut o procedură), în lipsa lui cu totul din conserva de năut (Ești bine? Nu, nu sunt. Chiar nu sunt bine. Dar mă străduiesc).
Gătesc rar. Mult mai rar decât mi-aș dori. Dar, când o fac, îmi place să aleg cu grijă. Să știu ce e pe masa mea. Să pun eu sare și, uneori, zahăr. Eu, cu mâna mea. Cu măsură. Cât e nevoie. Să potențeze gustul mâncării, să nu se amestece cu el. Să nu-l înlocuiască. Să pot să-mi iau desert în weekend în cunoștință de cauză. Cât de cât.
Uneori, la finalul unei zile grele, sau în miezul ei, pe la ora trei, o cupă de înghețată sau două cubulețe de ciocolată neagră te trec marea. N-am nimic cu ele. Îmi e greu des și încerc să dau fiecărui greu atât din mine cât merită. Uneori, zahărul e parte din rețetă, alteori îmi pun cercei mai mari, tocuri mai înalte și merg mai hotărât. Spre necunoscut. Indiferent de cât de greu e, diseară mă întorc la ai mei, împărțim un fenicul tocat mărunt pe un blat, poate cu niște migdale, poate cu puțină brânză și felii de mango, poate fac o salată cu busuioc, cu roșii, cu ce-o mai fi prin frigider… O să stăm la povești, o să ne mestecăm greul împreună, o să râdem sau n-o să râdem de poticnelile de peste zi, o să facem planuri de weekend. Poate și de desert.
O să le ducem pe toate așa cum o să putem, fără să ne mințim, fără să ne amăgim, fără să fim o clipă altfel decât așa ca acum. Împreună, adică bine.
Și năutul o să aibă gust de năut.