La casa din Bana, la bunica Maria, acum ar fi înflorit trandafirii mărunți și parfumați de dulceață. În câteva săptămâni aș fi mâncat-o cu lingurița de pe o farfurioară mică, precum o palmă curbată de copil, stând pe treptele înalte ale casei. N-o mai am pe Maria, nu mai am casa, farfurioara, nici dulceața ei și nici trandafirii. La florărie, uneori, trandafirii sunt prea scumpi, ad litteram, pentru diurna mea. Azi a fost un astfel de uneori, dar pentru asta există străzi pustii și case părăsite, unde cândva probabil au existat Marii care făceau dulceață din trandafirii de la poartă și unde pe scări stăteau capete blonde, nerăbdătoare să le vină prima porție.
Era prânzul când m-am oprit în fața unei tufe și, cu inima spărgându-mi pieptul, am rupt de pe o creangă un trandafir înfoiat ca un pateu abia scos din cuptor și roșu aprins ca alte roze, de pe o traistă din pânză, la care visez. Era pe o stradă pe care nu am mai călcat de cinci ani, de dinainte ca viața mea să se schimbe. De-aia nici nu am mai călcat, ca să nu-mi cadă florile de rodiu în cap odată cu amintirile. Dar azi era parte dintr-o perioadă atât de proastă, încât puteam risca orice, căci nu exista bine pe care să fi putut să-l stric. Cu blugii aproape pierzându-i de pe șolduri și vena de la gât palpitând în urma micului serviciu pe care mi-l făcusem, am trecut strada ca o odaliscă neo-noir amintindu-mi, dintr-un motiv care îmi scapă analizei freudiene, versurile lui Cohen „And she feeds you tea and oranges that come all the way from China”, lăsând în urmă o dâră de parfum scump și amărăciune. Am dat peste rodiu în câțiva pași, nu înflorise, deci tot ce mi-a căzut în cap au fost, într-adevăr, amintirile care s-au dus până în stomacul meu mic și plin cu zahăr. Și apoi, așa ca o pasăre bătrână venită parcă să mă recompenseze, mi-a trecut prin cap gândul ăsta călâi, ce binecuvântare e să fii femeie. Nu vreau putere și nici independență afectivă, nu vreau să curatoriez lumea și nici să fiu egală bărbatului ca check thing, nu-mi doresc și nu vreau nimic din ce reclamă radicalismul unor femei ale timpului meu, nu vreau să fiu eu stâlpul meu de care să stau agățată, cum nu vreau vreodată salată. Nu vreau însă nici să fiu redusă la tăcere, fiindcă sunt femeie, cum nu vreau nici să fiu considerată adult de mâna a doua și să fiu recompensată mai puțin ca un bărbat, pentru că sunt femeie, nici să am drepturi limitate și nici să fiu privită doar ca un corp și obiectificată.
Vreau lumea veche, într-o formă upgradată, în care să încapă și estrogenul, și dreptatea, și lacrimile curgând peste blush, și demnitatea, și ciorapii de mătase cu dungă, și deciziile noastre respectate. Mai exact, nu vreau să ne schimbăm în bărbați nici fizic, nici comportamental, crezând că doar așa este posibil să avem parte de considerație și recunoaștere.
Pe Sorrentino, eu nu m-am supărat, fiindcă eu cred în stereotipul Parthenope și în greutatea pe care o implică să accepți că pot exista femei frumoase și deștepte, superficiale, cât să-și păstreze sănătatea mintală, și profunde, cât să nu dorească să-ți pună ție pe masă toate armele, care nu ar trebui vreodată să fie nevoite să răspundă cu dovezi unei societăți învățate să completeze cu proiecții proprii acolo unde nu cunoaște. Dincolo de exagerările sorrentiniene, cu rost plantate acolo, știu femei intimidant de frumoase și tot pe atât de culte și de inteligente, aproape de pragul de a abdica de la cine sunt, pentru a pune o fărâmă de seriozitate în ochiul privitorului și asta mă întristează precum rodiul care încă nu a înflorit, precum apusurile roșiatice dincolo de clădiri scorojite în iulie, precum sentimentele mele arse ca țigările din scrumieră.
Afilieri și târguieli zilnice, ca să înmoi virilitatea existenței! Asta știu cel mai bine să fac și mai știu să mă apăr și să mă autoapăr. Cel mai comod îmi e să mă bag după siluetele celor dintâi și să merg așa tiptil, uneori ținându‑mi respirația, până când cineva dă cu ochii de mine. De-aici nu mai am scăpare. Pun zâmbetul comandat imediat pe față, susțin privirea celuilalt (asta natural și necomandat) și răspund întrebărilor care impun constant și indirect justificările mele pentru orice. Minutele trec greu, dar eu apoi zbor repede când prin ploile musonice, când spre Cinema Babylon, privind când culmile carstice, când statuile cu sâni, intru la cofetărie cu părul în gură și un ciorap care întotdeauna îmi coboară de pe pulpa dreaptă, iau un cappuccino to go, împingând șansele cu mâna spre offshore, în timp ce-mi spun „To never forget your insignificance”.
Când voi fi bătrână, vreau să arăt ca Marisa Berenson în Io sono l’amore, o afirmație pentru care voi fi taxată frivolă. Bogdaproste, zic! Frivolă și nepăsătoare, completez. O să am o siluetă adolescentină și mâinile subțiri și bronzate cu măsură, unghii scurte cu lac incolor, degete cu tendoane nervoase, inele și brățări sofisticate precum ea, precum toate italiencele care înșiră, pe sfoară, vara, roșii pentru uscat și care gătesc mâncare cu ingrediente puține, nimic fancy, care beau din pahare de cristal verde smarald lichior de busuioc, cu umeri pistruiați de vârstă, fără rușine, în topuri de culoarea castanei, pisând, la mesele de sub măslini, sarea de mare cu peperoncino.
Când voi fi bătrână, vreau să nu mai trăiesc nedreptatea pe care o simt când mi se spune „Ești o răsfățată” și să am cel mai frumos coș de piață și o veioză mov, la care să citesc doar autori fără opere ideologice.
Când voi fi bătrână, vreau să văd, încă, femei cochete, epilate, parfumate la ceafă, impecabil coafate, îmbrăcate frizând orice grad de senzualitate de bun-simț, culte, ferme, respectate, al căror cuvânt să conteze.
„We talked as girls do” – este titlul unui poem scris de Emily Dickinson