În această seară, la librăria Cărturești Verona, are loc lansarea volumului „Buletin de știri blues”, a doua carte a Tatianei Ernuțeanu, poetă, publicistă și una dintre cele mai vechi colaboratoare ale revistei Forbes Life. Am întrebat-o pe Tatiana ce înseamnă să scrii poezie astăzi și cum se împacă sensibilitatea poetului cu pragmatismul lumii în care trăiește.
Te admir sincer că scrii poezie, că-ți permiți să fii romantică într-o epocă atât de pragmatică. De ce faci asta, ce te mână în luptă, ca să zic ca Eminescu?
Oricum aș îmbrăca ideea ce urmează, voi părea lipsită de modestie (ceea ce vă pot asigura că nu sunt), dar nu o pot eluda pentru că face parte din răspuns. Am fost mereu un om neliniștit, al căutării de înțelesuri, al problematizării, un om foarte complicat (ah, ce mostră de hybris!), paradoxal chiar, cu o mare senzorialitate și fizică, dar și mentală, și religios și dubitativ, și fricos și fatalist, dar și cu o mare anduranță. M-am folosit de scris, de colaje, de dans, de desen, ca să pot exterioriza ceea ce mă ducea uneori la disperare, la paroxism. Mi se spunea foarte des să duc ceva, totuși, din ce fac și experimentez, într-o direcție, mai sistematic, mai coerent. Și într-o bună zi, am făcut-o prin scris. Mi s-a părut o formă la îndemână pentru mine, dar și o formă acceptată de societate drept o convenție, să spunem, prin care îmi pot arăta urâțenia mea interioară, violența, vulnerabilitatea, excesivitatea and so on.
Nu cred că un poet sau o persoană sensibilă cum ești tu, are o viață ușoară. Cum te descurci cu lumea din jur, cum faci față provocărilor de zi cu zi? Ce te deranjează cel mai mult la orașul ăsta, la lumea asta? De partea cealaltă, ce te face să mergi înainte?
Nu trăiesc cu confort psihic. Mă deranjează totul, începând cu propria-mi persoană. În acest moment al vieții, mi-ar fi mai ușor să scriu ce îmi place, că aș termina relativ rapid. Orașul nu îmi displace, pentru că de cele mai multe ori trec prin el ca o umbră și nu apuc să-l percep, uneori nici nu-l văd. În capul meu, orașul, însă, e acela în care am trăit totul, ca atare are o frumusețe subiectivă, care nu se va deteriora vreodată. La schimb, mi s-a exacerbat percepția cu privire la oameni și asta mă face tot mai mult să îi evit. Și cum spuneam, ajung la sentimente paradoxale, des, iubesc oamenii la un nivel foarte profund și, dacă pot să ajut, pe mine se poate conta, dar în aceeași măsură nu-mi plac oamenii. Nu știu să-ți explic…
Pe scurt, nu sunt capabilă și nu am fost vreodată să nutresc măcar un gând rău cuiva, dar nici nu am fost capabilă să îndrăgesc prea mult. Bref, mă deranjează lipsa firescului, grandomania, continua nevoie a românului nu de a spune îmi place sau nu, ci de a trasa judecăți fără pic de dubiu; de la Oscar la Nobel, românul știe clar cine trebuia să ia și cine nu, știe tot – și ce invidiez e că are atâtea certitudini, știe cum e treaba cu hrana, cu viața, cu virușii, cu ce e bine, cum e mai bine…
Mă deranjează falsul, ipocrizia, treaba cu toleranța doar la nivel declarativ, altfel românul e cel care știe cel mai bine să marginalizeze orice om puțin diferit, încrâncenarea, mimetismul, gândirea pozitivă, lipsa educației vis-à-vis de mediu, lipsa deschiderii către emerging artists, permanentele șabloane, clasicizate deja, demnitatea înțeleasă prost și manifestată ca încăpățânare – ah, nu mă incita! Dacă nu m-ar ține niște lucruri foarte personale, sentimentale, în țară, eram de multă vreme în Berlin – singurul loc (nu o spun eu, ci mii de voci) care știe să îmbrățișeze diversitatea, individualitatea și care oferă prin asta sprijin oricui în a se adapta, ba chiar de a performa și de a trăi așa cum dorește.
De mers înainte, merg pentru că viața e un dar de la Dumnezeu și pentru că, deși nu vom afla vreodată, ne-a dat-o cu un sens. Nu cred că Dumnezeu ar fi greșit făcând ceva fără sens.
Ce face un poet ca să pună o pâine pe masă? Nu știu cât de bine se vinde poezia azi (m-aș bucura să știu că se citește), sper să mă surprinzi spunându-mi că merge grozav. Cât de greu e să găsești o editură pentru o carte de poezie?
Eu nu trăiesc din poezie. Cât despre poezie, cred/sper că se vinde. Nu cred că are succesul cărților de self-help, dar mă gândesc că nu tot poporul vrea să afle how to… ceva. Poezia a fost întotdeauna repudiată, a fost și este un gen literar care mereu a beneficiat de tiraje mai mici decât alte genuri. Și aici nu mă refer la poeți debutanți, ci chiar la poeții care au dat proba timpului, prolifici, de mare notorietate. Acum am să fac o observație care nu e susținută de nimic în afară de convingerea mea. Nu cred că vreun poet scrie cu scopul de a se îmbogăți sau de a trăi din asta. Cred că mobilul ține de un spectru emoțional. Să fiu contrazisă dacă nu e așa.
Mi-e greu să vorbesc despre edituri. Sunt multe edituri foarte bune sunt și extrem de multe edituri tip tipografie, care publică, dar nu știu în baza căror criterii, nu știu ce rețea de distribuție au sau dacă au, cât se ocupă de autorii lor…. Să publici la o editură cu un renume bun, exigentă, este dificil pentru că sunt foarte, foarte mulți poeți atât de buni, unii brilianți, exponenți ai multor generații, vechi sau mai noi, dar și tineri care nu au publicat și vor să o facă, și toți accesăm aceleași edituri. Eu trăiesc mari emoții când trimit manuscrisul unei edituri. Dar nu trimit niciodată la mai multe edituri.
Ce înseamnă poezia pentru tine?
Prin poezie îi am pe toți cu mine, e un limbaj care remapează continuu. E singurul loc care imersează trecutul, Berlinul, fostele iubiri, casa cu vitralii, prietenii, viitorul, buzele plutitoare ale lui Lee Miller, pasiunea, spaima, Cohen, Cave, eșecul, Beckett, muzica, bunicii, moartea, strada unde am știut că ceva se va întâmpla între noi, Tilda S., oamenii care m-au rănit, lumina de după-amiază, potecile cu praf, din copilărie, mama, lucrurile imuabile, faza liminară a diverselor stări, marea, frigul, sentimentele premonitorii, vârstele mele, Hydra, inadaptarea…
Cât despre acest volum, este ca o conversație telefonică ce se întrerupe des și brusc, dar a cărei voce continuă sa spună ceva, important, pentru ea.
Poet și publicist, Tatiana Ernuțeanu este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a unui master în Relații Publice în cadrul SNSPA. Fost profesor de limba română și Specialist PR de peste 15 ani, Tatiana Ernuțeanu s-a făcut remarcată cu volumul de debut „Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra”, editura Eikon 2020.
A publicat poezii în reviste literare din România și străinătate precum: Revista Vatra, Neuma, Timpul, Convorbiri Literare, Revista Euphorion, Opt Motive, Literadura, Hyperion, O mie de semne, Revista Golan, Revista Planeta Babel, Viața Românească, Revista Poezia, Luceafărul de dimineață, Jurnal Israelian (Israel), Noise Poetry, Alternanțe (Germania), Kametsa ( Peru), Atunis International Magazine (SUA), To The Lite House (Portugalia), Tastzine (Spania), Lettres Capitales (Franța) etc. Poeziile ei au fost traduse în franceză, engleză și spaniolă.