Tu cum faci să nu?

Sunt în mijlocul unui eveniment în care ar fi trebui să vorbesc despre cărți și m-am trezit vorbind despre timp.

Despre cum ne fură, cum ni se fură, cum aleargă mai ceva ca Usain Bolt și ne lasă mereu atât de obosiți în urma lui, că, în virtutea inerției, a obișnuinței și a frisonant de acceleratului metabolism vizual, cădem, pur și simplu. În telefon. În magazine virtuale și în reels care ne învață cum să mâncăm, să scăpăm de riduri, să facem curat pe birou, să ne organizăm dulapul, programul de call-uri de peste zi, rețeaua de prieteni și harababura interioară.

Care ne spun că e musai să facem mai mult sport, să ne rezolvăm traumele, să ne întreținem imunitatea, să ne cultivăm relațiile, să aflăm totul despre AI, RT, CR, GA, infecțiile rezistente la antibiotice, inflație și structura anului școlar. Să ne actualizăm aplicațiile, să ne plătim abonamentele, taxele, ratele și diverse alte obligații financiare de care mai că uitaserăm, să bem cafele virtuale cu prieteni virtuali în timp ce ne aerisim camerele (virtuale) cu ferestre deschise pe tot ecranul, să nu ieșim din casă (cea reală) fără SPF 50.

Cădem în stories care ne transformă în naratori ad-hoc ai propriilor vieți, un fel de autospioni în alertă permanentă ca nu cumva să rateze ceva memorabil, gata să-și garnisească prezentul cu soundtrack și hashtag-uri, cu tag-uri și check in-uri, cu tot ce ține de dinamica follow-unfollow, subscribe, link in bio.

„Tu cum faci să nu?” e întrebarea și recunosc că ea se răsucește în mintea mea cam ca un tirbușon într-un dop de plută. Pentru că e enormă, în esența ei, deși minusculă, în ambalajul ei sonor. „Nu fac”, răspund. „Încerc doar să-mi curatoriez alegerile.”

Ceea ce e și nu e așa. Mult după ce o spun și vorbesc mai departe despre cum trebuie să ne decupăm de undeva, din timpul ăsta care e mereu pe datorie, o a douăzeci și cincea oră în care să mai citim și altceva decât conținut livrabil în 3-5 secunde pe un ecran mic, îmi dau seama că, oricât de puțin gadget freak aș pretinde că sunt, adevărul e că o parte din viața mea e și acolo. În telefon. În gestul ăsta reflex care te transformă în conținut. Fie că vrei sau nu. Swipe up.

Ești parte dintr-un sistem de imagini, dintr-un tip de semnalizare, dintr-un discurs al torțelor aprinse al anilor 2020+. Ceea ce îmi aduce aminte că la începutul anului am citit o carte de Naoise Dolan în care un personaj vorbea despre feed-ul ei de Instagram ca despre un experiment artistic, o relație corectată estetic cu trecutul.

În telefon dăm timpul înapoi și putem rescrie lumea sub un alt filtru. Poate că azi e urât afară și eu stau în casă, cu o cutie de antibiotic și alta de antiinflamator alături. Am o mină posacă și obosită, cearcăne care merg de sub ochi până în hățișurile trunchiului cerebral, un tonus emoțional de Grinch. Deshidratat. Mă mișc cu greu printre diverse tabele și aproape că m-am împotmolit în Google Docs. Prea multe tab-uri deschise, lucruri de ținut minte, asedieri exterioare și situații cvasi-incontrolabile de controlat. În feed-ul meu de Instagram tronează, în acest timp, o poză cu o cafea, o carte și ceva din prăjitura rămasă de peste weekend.

Am crescut saturația cât să dau momentului o tentă de slow living care face parte mai mult din viața pe care mi-o doresc decât din cea pe care o trăiesc. Sigur că toate elementele astea sunt adevărate. Într-un fel. Cafeaua am băut-o, cartea am citit-o, prăjitura, ce-i drept, am păstrat-o pentru mai târziu.

Nu e vorba de distorsionarea realității, ci de un accent altfel pus. Interpretarea la îndemână e că facem lucrurile astea ca să aparținem: unei comunități, unui tip de comunicare, unei atitudini, altui feed. În fapt, cred că e puțin mai complicat. Cred că de multe ori ne (pre)facem ca să ne ridicăm moralul, ca să ne decablăm de cotidian, ca să lăsăm mintea să se odihnească iluzoriu într-un tăvălug care mizează pe consum, adică pe emoție și pe imagine.

Consumăm și suntem consumați de un acum fără sfârșit, în care avem senzația că alegerile ne aparțin. Mâine, peste o lună sau peste un an, ni se aduce aminte de prăjitura pe care nu am mâncat-o. Antibioticul trece în plan secund, se estompează și dispare. Chit că febra era concretă, iar gustul dulce mai puțin. Putem pretinde că nu ne-a durut și că ciocolata a fost bună.

Sigur, e esențial să fim conectați la ce se întâmplă, la coordonate economice, culturale, politice ale lumii în care trăim, la informații care ne schimbă, ne înlesnesc sau ne rafinează experiențele, ne îmbunătățesc starea de sănătate, ne ajută să ne echilibrăm resursele. La fel de adevărat e că swipe up, sportul universal în care ne-am trezit cu toții înscriși direct la nivel olimpic, schimbă felul în care digeră mintea prezentul și în care proiectează viitorul, că forțează, ce-i drept, atenția distributivă, dar ia mult din profunzimea lecturii, scade durata atenției, păcălește memoria dându-i prea mult, prea repede și prea des. Surescitarea crește, la fel și senzația că mintea se limpezește, se odihnește și se îmbogățește într-un spațiu digital. Editabil.

Eu fac parte dintre cei care salută tehnologia, rolul ei în cunoaștere. Ea e nocivă, în fond, atunci când expunerea la ea e excesivă, când uităm să trăim, pierduți în editări succesive, când credem în valabilitatea conținutului modelat pe principiul dependenței de zahăr.

Mai exact, când ne pierdem, fie și temporar, liberul-arbitru. Când trăim cu senzația că am ales când alegerea ne-a fost servită. Când existența virtuală devine strict un exercițiu de marketing. Online. Demonizarea tehnologiei rămâne, în prezent și în viitorul mai mult sau mai puțin distopic, un apanaj al dictaturilor care încearcă să limiteze expunerea la liberă informație și expresie de sine.

La fel de adevărat e că fiecare rămâne curatorul propriului swipe up, al dinamicii propriului acum, al alegerilor care-i mănâncă timp. Al încrederii în propriile amintiri, editabile sau nu.

Plec de la eveniment cu întrebarea din ce în ce mai bine înfiptă în minte și niciun răspuns în buzunar. Știu că în seara aceasta sau mâine o să aleg o fotografie sau două, sau trei, pe care o să le arhivez în extensia publică a memoriei mele. Vor fi cu cărți sau cu telefoane? Cu cearcăne sau cu zâmbet? Cu prăjitura sau cu mine ca intersecție a tuturor? O să mă uit, în fond, doar câteva secunde la imaginea asta.

Oare o să-mi amintesc surescitarea, entuziasmul, angoasa, nesiguranța, oboseala, bucuria, efortul, relaxarea, substanța, emoția? Ce-a fost mai puternic? Și de ce? O să mă gândesc la asta, scarlettian, mâine. La alegeri, filtre și conturul imprecis dintre imagine și mesaj. Nu de alta, dar acum mi se termină bateria. Nu mă ține nici măcar de-un story.