După ce ieși din Auckland, traficul scade, șoselele sunt bune și libere, iar peisajul nu te îndeamnă nicidecum la goană. E liniște și drumuri libere în țara care are puțin sub cinci milioane de locuitori și puțin peste 40 de milioane de oi.
Am pornit să vizităm Waihi, un sat minier aflat în extremitatea sudică a Peninsulei Coromandel, aproape de Bay of Plenty. O privire pe harta Noii Zeelande îți va spune că zona e la sud, sud-est de Auckland, înspre mijlocul insulei de nord. Ce mi-a rămas mie în cap, pe lângă ferigile uriașe ce dădeau aspect luxuriant zonei, a fost numele de Coromandel. Sună ca o jucărie sau un joc de copii. Mai târziu am aflat că vine de la numele unei nave britanice ce se plimba prin zonă în secolul 19, navă care, la rândul ei, a fost botezată după o coastă din India numită Coromandel.
Așadar, drumul a fost fără incidente, peisajul sublim, deși l-am admirat mai mult la opriri decât în timpul mersului, deoarece eram fie atent la mașina din față, fie puțin stresat că nu am o mașină în față. De ce era necesar acest indiciu vizual? Pentru că, la fel că englezii sau australienii, neozeelandezii conduc pe stânga, cu volanul pe dreapta. Sfatul prețios primit la închirierea mașinii a fost: atât timp cât urmezi mașina din fața ta, n-ai șanse să greșești și să intri pe contrasens. Iar eu, în general, ascult ce mi se spune.
Satul sau micul orășel Waihi nu avea ceva demn de povestit aici. Secolul trecut era un loc în plină dezvoltare datorită minei de aur, însă, acum, majoritatea minelor sunt închise, iar cele care funcționează cred că fac mai mult profit de pe urma turiștilor, invitați să vadă cum se găsește aurul, decât de pe urma exploatării în sine.
Mai interesant mi s-a părut Waihi Beach, un sătuc pe malul mării, la 10 km de Waihi. Vara, orașul e plin de turiști dornici să se dea cu placa, să facă surf sau doar să se scalde, însă în octombrie, când am fost noi, părea părăsit. Cu toate astea, am fost întâmpinați de un instructor de surfing care a fost amabil și m-a învățat tehnicile de bază ale acestui sport. Îmbrăcat destul de gros cum eram, am învățat pe uscat cum să stau pe o placă de surf, cum să mă ridic, în ce poziție să-mi țin corpul pentru a nu cădea, cum să cad elegant și cum să mă ridic din nou pe placă. Sigur că am uitat absolut tot de atunci, dar senzația de a face surf încotoșmănat pe o plajă încă mă mai bântuie uneori.
La un moment dat, instructorul s-a oferit să facă o demonstrație în apă. Avea costumul la el și în doi timpi și trei mișcări era deja pe coama valurilor, destul de generoase. Frumos, teribil de ușor la prima vedere, rezultatul multor ani de muncă, în realitate. Ceea ce nu a văzut surferul însă erau niște peștioi negri, mari, mari și săltăreți care făceau tumbe în spatele lui. Eu am împietrit. Am crezut că sunt rechini și mă așteptam din moment în moment să văd apa colorându-se în roșu și surferul hăcuit de fălcile rechinilor nemiloși. Ca-n filme. Dar rechinii mei erau delfini. Jucăuși și prietenoși, au adus zâmbetul pe buzele colegilor mei și bucurie surferului, care a început să se joace cu ei.
Surferul iscusit și prieten al delfinilor a mai făcut un gest frumos pentru noi. S-a oferit să ne ducă, pe drumuri de el știute, până în vârful unui deal de unde întreg golful, presărat cu insule, se vedea în toată frumusețea lui. Era ceasul apusului, pe insule localnicii deja aprinseseră luminile în casele lor, așa că momentul era ca și regizat. Și am pornit, el – în față în mașina lui, eu – la volan în mașina noastră, urmându-l. În vârful dealului s-a oprit fără semnal și a coborât din mașină. Am oprit și eu în bara din spate a mașinii lui, rupând-o. În bucăți. Ori m-a furat peisajul, ori așteptam un semnal de oprire, ori am încurcat eu pedalele mașinii, cert este că i-am rupt omului bara din spate și punct. Nu știam cum să reacționez eu, cum o să reacționeze el, care-i procedura în zonă, cât costă, cât dura, poliție, constatare, amendă, carnet și nu știam nici cum arată mașina închiriată în față, unde a avut loc impactul.
Senin, surferul a luat bucățile căzute din mașina lui, le-a pus în portbagaj, de unde a scos o cârpă și a început să șteargă botul mașinii noastre. Ieșit și eu din mașină cu scuzele pregătite, aveam să constat că mașina mea era doar puțin murdară de la impact și omul bun încerca să șteargă urmele să nu se vadă nimic. A curățat ce-a curățat și ne-a spus că are acasă o substanță cu care dacă dăm la locul impactului chiar nu o să se observe nimic. Deja nu se mai distingea nimic și i-am mulțumit mult, mulțumiri amestecate cu scuze, scuze care mi-au fost întoarse de el, că îi părea rău că nu a semnalizat, că nu aveam de unde să știu că acolo ne vom opri și că, în general, îi înțelege pe turiștii europeni care nu sunt obișnuiți cu volanul pe dreapta. Impresionant.
Ne-a mai explicat cum ajungem de acolo la drumul principal și, mulțumindu-ne că am ajuns în partea lui de lume, a plecat. Noi ne-am văzut de drum și, cu gândul la seninătatea locuitorilor de aici, am plecat înspre Rotorua. Despre Rotorua n-o să-ți povestesc acum. Povestea următoare.