Ștefana Samfira a absolvit Studii aprofundate în pedagogie teatrală și are un Master în Estetică de film. În 2009 și-a luat Doctoratul în Estetică Teatrală. Este conferențiar univ. dr. la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, la Facultatea de Teatru, secția Arta Actorului, și director de programe internaționale la aceeași universitate. A publicat două cărți, joacă în șase spectacole, a regizat unul și a creat costumele pentru altul – de la bunica ei a învățat să toarcă, să croșeteze și să tricoteze.
S-ar zice că mai degrabă actoria te-a ales pe tine, dat fiind că Toată lumea din familia noastră, cum spune titlul filmului lui Radu Jude, joacă teatru. În plus, ai aprofundat meseria făcând un master de film și un doctorat. Care este astăzi relația ta cu actoria?
Am să încep printr-o negație. Nu actoria m-a ales, ci eu am ales. Liberul-arbitru a funcționat întotdeauna la mine. Este adevărat că părinții mei sunt actori, la fel și fratele meu, dar este la fel de adevărat și că m-au ținut cât au putut ei de departe de această lume. Au fost perioade în care mă luau în turnee cu ei, poate de dorul de a sta cu mine. Școala am făcut-o la Drobeta-Turnu Severin. În București m-am mutat de la 13 ani, când deja începea să mi se contureze nevoia de libertate. Această nevoie m-a făcut să aleg drumul pe care merg acum pentru că, deși ești constrâns de text, de mizanscenă, ai o libertate fantastică. Ai libertatea de a visa și de a putea să faci ca aceste vise să devină realitate. Cât despre relația mea cu actoria – joc în șase spectacole la Teatrul Avangardia, deci am o relație destul de apropiată cu actoria, dar întotdeauna este loc de mai mult.
Este designul vestimentar un domeniu care te interesează – dat fiind că soțul tău, Cristian Samfira, e designer și creează și costume pentru teatru?
Crezi că există vreo femeie care să nu fie interesată de designul vestimentar? Știai că am făcut schițele de costume pentru o piesă, „Fata din Andros”, cu mult timp înainte să-l cunosc pe Cristian? Sunt foarte multe lucruri pe care le-am făcut și pe care nu le-am trecut în CV, pentru că le-am făcut din pasiune și nu din dorința de a umple niște hârtii. Bunica mea din Severin era pasionată de croitorie. Îmi plăcea să-mi fac de lucru pe lângă ea când îmi croia hăinuțe. Am învățat de mică să torc lână, să croșetez, să tricotez. Chiar și acum, în rarele dăți când îmi permite timpul, îmi place să mă refugiez într-un colț al casei sau al atelierului și să mă las pradă inspirației – croșetez, brodez sau fac tot felul de forme din paiete cusute (ultima dată am făcut o broșă în formă de inimă din diferite tipuri de paiete). Destinul a făcut să-l întâlnesc pe Cristian, pe care îl admir foarte tare. Sunt fascinată de creativitatea lui, de felul în care din câteva linii schițează o ținută. Iar modul în care conturează o colecție și își alege materialele sau culorile pentru sezonul următor este a dream come true. Unde mai pui că îi sunt și model de vreo doi-trei ani? Tiparele se realizează pe mine, ședințele foto pentru colecții, la fel.
Până la urmă, e un avantaj sau un dezavantaj faptul că ești fiica lui Florin Zamfirescu, un actor reputat și apreciat? Te-ai întâlnit cu acel sentiment de shoes too big to fill, cum se zice?
M-am întâlnit cu oameni care, dorind să se răzbune pe el, dar neputând, au făcut-o cu mine, deși nu aveam niciun amestec. Nu aș vrea să intru în detalii. Nu sunt amintiri plăcute. Un avantaj este faptul că am avut parte de întâlniri cu oameni excepționali. Mama a studiat greaca veche cu filozoful Constantin Noica. L-am întâlnit și eu de câteva ori. Am fost chiar și la Păltiniș, la cabana în care avea o cămăruță… Pe drum spre cabană povestea că ar fi vrut să taie câțiva copaci care făceau prea multă umbră. I-am atras atenția că într-unul dintre ei văzusem o veveriță intrând într-o scorbură. Nu i-a mai tăiat. Apoi Nichita Stănescu îmi spunea Infanta și îmi dedica poezii. Petru Creția mi-a făcut o compunere la engleză despre Timp (eu eram în criză de… timp). Am luat nota 8… Și aș putea povesti mult și multe despre oamenii minunați pe care i-am cunoscut și pe care îi cunosc. Un dezavantaj, care până la urmă s-a dovedit a fi, de fapt, tot un avantaj pentru mine, a fost faptul că mereu a trebuit să demonstrez că-mi merit locul. Asta m-a făcut să muncesc mai mult. Destul de recent am ajuns la concluzia că nu mai trebuie să demonstrez nimănui nimic. Nu mai simt această nevoie. Dar e bine să fii mereu în căutarea perfecțiunii.
Mulți actori preferă rolurile negative, pentru că sunt cele mai ofertante. E și cazul tău? Ai un anumit tip de rol în care te simți mai confortabil?
Am o vorbă: fac să-mi placă ceea ce am de făcut, nu fac doar ce-mi place. Am avut și roluri pozitive, și roluri negative. Cele negative mi se par cumva mai lejer de apropiat pentru că atenția nu este asupra ta, a ceea ce simți, ci asupra felului în care îl faci pe celălalt să se simtă. Personajul negativ este un personaj dinamic. Un personaj care acționează. În timp ce personajul pozitiv este, în general, cel asupra căruia se acționează. Dar, sigur, fiecare are, de fapt, ambele fațete și aici intervine finețea, lucrul la nuanțe. Interesant este că până la premieră ești într-o continuă căutare. După premieră ești într-o continuă descoperire. Chiar dacă joci de sute de ori același spectacol, cu fiecare reprezentație descoperi ceva atât de evident, ceva ce totuși nu observaseși înainte. Confortabil mă simt în orice rol, dar după ce intru pe scenă. În culise am emoții mari. Tremur din toate încheieturile de fiecare dată.
Un personaj pe care ți-ar plăcea să-l joci? Un regizor cu care să lucrezi?
Orice rol vine cu o provocare nouă. Nu știu. Cred că mi-ar plăcea Mașa din Pescărușul lui Cehov, dar m-aș aventura și în Arkadina. Sau o regină de-a lui Shakespeare… Mi-ar plăcea să lucrez cu Robert Wilson. Dar aș fi curioasă să văd cum lucrează Thomas Ostermeier, Florian Zeller sau Olivier PY – și lista ar putea continua.
Unde este plăcerea în ceea ce faci? Care este recompensa ta?
Hobby-urile mele s-au transformat în meserii. Plăcerea este, deci, de 98% în tot ceea ce fac (2% plătesc facturi). Dacă există plăcere în ceea ce fac, mulțumirea e mai greu de dobândit. Sunt foarte rar mulțumită de ceea ce fac. Mereu simt că e loc de mai bine. Să fie oare pentru că fac totul cu plăcere și atunci nu simt că muncesc?
