Este o reptilă. Vine din Africa de Sud și a fost descrisă pentru prima oară în 1930, de naturalistul Vivian Frederick Maynard FitzSimons, care i-a dat și numele ăsta ca de dragon pleoștit, coborât direct din cărțile lui Tolkien. Sau, mă rog, așa sună pentru mine. În fapt, e o șopârlă plată (depressus), din clasa reptilelor Smaug (da, există). Mă uit la ea, ce-i drept, nu la Pretoria, ci la Grădina Zoologică din Amsterdam. Bate vântul. Am o mie de griji care-mi pulsează prin cap și câteva bucurii din care se încheagă ziua de azi. Am stat de vorbă cu oameni curioși, cu minți foarte deschise, am porțelan de Delft în bagaje și în seara asta mănânc desert. Au fost zile cu Rembrandt, Samuel van Hoogstraten și Amsterdamul pentru care a luat Ian McEwan Booker. Sonor, Nothing But Thieves s-a mixat cu Dvořák. Escapada aceasta olandeză a avut lumină de Vermeer și leneveli de cașmir într-un muzeu cu fotolii de catifea vișinie.
Cumva însă, doar aici, față-n față cu Smaug Depressus, mă trezesc față-n față cu mine. Pe Smaug îl desparte de lume un geam. Probabil că e o șopârlă învățată să se lăfăie sub soare și să‑și păstreze căldura pe sub solzi, mereu cu burta lipită de nisip, cu ochii mici și oblici abia ițindu‑i‑se din camuflajul care-l face una cu foșnetul nevăzut al lumii. Un călător în mișcările căruia e și viteză, și expectativă angoasată, și fuior de toropeală fericită. Afară însă, în Amsterdamul de azi, bate un vânt rece care zgribulește până și cea mai curajoasă bicicletă. Sigur că Smaug Depressus habar nu are de asta. Dincolo de geamul lui, e cald. O fi în siguranță aici, protejat de frig, dar și de cine e el cu adevărat?
Și, până la urmă, câte geamuri construim între noi și lume, între noi și ceilalți, între noi și noi? Probabil că multe. Probabil că altfel nu am supraviețui. Am muri de frig, ca o șopârlă sud-africană rătăcită în Haarlem.
O dată la câteva luni, am nevoie de un muzeu bun. Ca de aer. O dată la câteva ore, am nevoie de muzică. Uneori prea tare în căști, dar asta e. Nu știu cât de des am nevoie de literatură, dar ce știu sigur e că, după cum arată lucrurile, mi-ar fi greu să trăiesc fără ea. Sunt geamuri între mine și prezent? Ecranări necesare, care filtrează lumina și țin frigul la distanță? Se poate. Tot atât de posibil e să fie și momentele de liniște, constantă și nemânjită, din haos. Lucrurile care te ajută să mergi mai departe.
Este foarte posibil ca, lăsat să treacă dincolo de geam, Smaug Depressus să se învârtească în cerc, speriat de contactul cu lumea pavată și purtătoare de converși, și să facă atac de panică de manual în fața unui ambalaj de Stroopwafels rostogolit de vânt. E posibil să nu facă față. Să-l deprime, la propriu, lumea din jur, pentru că nu e croit pentru ea. Pentru că se simte străin.
Și poate că asta ni se întâmplă, de fapt, când ne întâlnim, la Rijksmuseum și la Rembrandthuis, la Mauritshuis și la Willet-Holthuysen (rămân în Olanda pentru că Smaug Depressus e amsterdamez prin adopție) cu Jan Janez Mostaert și Cornelis van Haarlem, Jan van Goyen sau Dirk van Delen, cu recipiente de porțelan în care se păstrează piper din secolul al XVII-lea, cu modele de corăbii care au străbătut cândva mările cu piperul acesta în cală, cu animale imaginate din cochilii de Nautilus montate în argint, cu gorgone răsfirate pe postamente de bronz, cu manuscrise vechi care se ofilesc, lângă o pipă de fildeș, pe o margine de birou care scârțâie a stejar vechi, cu povești ca niște marine blurate, risipite prin sertare. Nu mai suntem străini. Frumusețea ne ține laolaltă, ne aduce înapoi în lume, ne amintește că și pe dinăuntrul nostru există amintirea căldurii. Ca pe sub solzii lui Smaug.
Atunci când închide ochii, dincolo de geamul lui, poate că Smaug nici nu mai e aici, ci acasă la el, în Africa. Și poate că, de fapt, geamul pe care se proiectează copiii veseli al căror zgomot nici măcar nu ajunge până la el îl ajută să creadă că Africa e la o aruncătură de băț. Și azi, într-adevăr, nu s-a întâmplat, dar sunt toate șansele ca mâine să se lipească iar cu burta de nisipul care dogorește ca aurul lui Rembrandt revărsat peste mantii rubinii.
Sigur, cel mai probabil, Smaug Depressus, amicul meu amsterdamez, e născut în captivitate. Și ce dacă? Cine spune că nu ne putem aminti decât lumile pe care le-am văzut?
Poate că lumile cele mai importante sunt lumile altora, la care avem acces dacă îndrăznim să ne plimbăm privirile dincolo de geam. În ciuda frigului. Cu șopârla nemișcată în fața ochilor, încremenită ca în vitrină într-o viață artificială, mă trezesc gândindu-mă că antidotul la tristețe, departe de a fi speranța chioară sau efemerul bucuriei punctuale, e frumusețea posibilă.
Pentru mine, ideea că bătrâna mamă a lui Rembrandt care-și plimbă degetele îmbrăcate în lumină peste o carte cât ea de mare va fi aici și peste cinci, și peste zece, și peste o sută de ani, și pe durata vieții urmașilor urmașilor urmașilor lui Smaug e liniștitoare. Ceva din lumea cunoscută, cuprins și mângâiat și de ochiul meu, e insensibil la variațiile vieții, la starea vremii și la Babelul lingvistic care se perindă pe lângă el. Ceva imaginat de mintea omenească vorbește unor oameni diferiți, din timpuri și colțuri de planetă diferite. Le dă spațiu să fie ei înșiși în proximitatea unui tablou.
Într-un fel sau altul, cu toții ajungem străini pe lumea aceasta. Și triști, măcar pentru o bucată de vreme, din pricina tuturor lucrurilor și de dragul tuturor oamenilor care s-au dus. Uneori și din pricina felului în care viața ne-a contorsionat în identități înjghebate ad-hoc și nu întotdeauna dorite.
Dar există frumusețea.
Punctuală.
Copleșitoare.
Enormă.
Frumusețea naturii și frumusețea minții care se încordează să cuprindă lumea și, când nu reușește, o recreează. Uneori la scară mică. Digerabilă. Tangibilă.
În muzee, în săli de concert, la adăpostul unei perechi de căști, acasă, pe canapea, într-o carte, ai acces la toți solzii tăi. Și cei calzi, și cei înfrigurați. La toate viețile care au fost și la toate viețile care sunt. Și poate nu chiar la tot ce vine, dar asta e, poate, mai puțin important.
Smaug cel adevărat, primul Smaug, cel imaginat de Tolkien, își trage numele dintr‑un verb dispărut, care însemna să te strecori printr-o scorbură. Să treci dintr-o lume într-alta, șopârlos, furios, poate, fumegând. Nu zgribulit.
Spre deosebire de copiii care țipă la el cu o tenacitate greu de egalat din punct de vedere vocal, nu mi-am pus palma pe geamul dincolo de care Smaug Depressus se uită la lume. I-am fredonat un fragment de melodie, i-am povestit pe tăcutelea despre Smaug cel adevărat și despre vicleniile lui. Despre sălașul lui. Pe o comoară. Într-o poveste.
Nu știu dacă, după ce am plecat, Smaug Depressus a rămas tot trist, la Artis, unde locuiesc fluturi rari, elefanți, tragopani și reptile decupate dintr-un fantasy al sănătății emoționale. Dar vreau să cred că am reușit totuși să-i aduc aminte cine e el cu adevărat. Adică nici pe departe o șopârlă tristă, ci un balaur dintre cei mai grozavi.