Relevanța statistică a afirmației acesteia nu o cunosc, însă câțiva prieteni de pe alte fusuri orare mi-au confirmat universalitatea acestor senzații;
Dima, un moscovit la NY, îmi spune că duminică seara se „pregătește pentru bătălie” și nu poate să se mai concentreze la nimic, nici măcar să se bucure de cina în familie;
Will, din NZ, nu poate avea catch-up calls cu noi începând de duminică de după prânz, pentru că se simte „agitat, defocusat, slightly hysterical…”;
Dora, din Mexico City, caută neapărat să vadă câte un film de acțiune duminică seara, în speranța – săptămână de săptămână – că o va scoate din apatia în care intră, „by default”, după ora 5 seara;
Daniel, la Paris, nu poate ieși în oraș duminică seara, în ruptul capului, că se simte „vinovat” și că „nu ar putea să se bucure de nimic”;
Eu însămi nu am stare imediat ce trece prima parte a după-amiezii, duminică de duminică, pregătindu-mă mental pentru prioritățile săptămânii, pentru executive call-ul de lunea dimineața, pentru excelul cu raportul de vânzări…
…aștept și exemplele fiecăruia dintre voi.
De ce reușim să ne bucurăm de weekend până duminică după-amiază și cum se întâmplă că găsim butonul de neliniște și călcăm pe el imediat ce se apropie seara de duminică? Câți dintre cei pe care îi cunosc și dintre cei pe care nu îi cunosc simt aceasta?
„Sindromul de duminică seară” este comun și este măsura anxietății pe care o simțim la locul de muncă și a nivelului de stres pe care îl trăim zi de zi.
Foarte puțini oameni, spre deloc, nu simt anxietate la locul de muncă. Aceasta provine din atât de multe cauze, încât generalizarea acestora ar fi ea însăși foarte lungă.
Foarte simplu abordat subiectul, pe parcursul săptămânii suntem „pumped-up”, intrăm în energia fiecărei zile, avem un scop (acela de a ajunge la seara zilei de vineri) și trăim „conținutul” în care reușim să ne aruncăm luni dimineața. Însă vineri întrerupem acest circuit de energie pe care o creăm artificial, ca să parcurgem cu bine săptămâna, și resimțim greutatea repornirii lui duminică seara.
Cu de bunăvoie – și/sau fără să ne dăm seama, de cele mai multe ori –, intrăm în acest circuit emoțional, universal valabil, în momentul în care pășim în primul nostru loc de muncă. Și apoi la următorul, și la următorul, și la următorul…
Eu nu am întâlnit oameni – în afară de monahi – care să fie total liberi și care să se bucure în egală măsură de fiecare seară a săptămânii: de luni ca de marți, ca de miercuri… ca de vineri, ca de duminică.
Cuvântul spre care curge întreaga mea analiză a sindromului de duminică seara este „libertate” – lipsa de libertate. Nicicând nu suntem liberi, nicicând nu putem face abstracție de ce avem de făcut lunea, nicicând nu putem alege să tratăm lunea ca joia, de exemplu. Această alegere și aceste stări le transmitem și copiilor noștri și poate doar părinții noștri pensionari mai pot ajunge să se mire de cât de neliniștiți devenim duminică seara.
Într-o seară de duminică pe care am petrecut-o la mănăstire am întrebat-o pe sora care avea grijă de mine ce program avem mâine. S-a uitat la mine și a zâmbit, fără să răspundă.
Eu, corporatist, am pus întrebarea din nou, după o vreme, că nu puteam merge la chilie fără să știu programul zilei de luni. Sora Raluca a zâmbit din nou și mi-a răspuns de această dată „o să aflăm mâine dimineață”.
Și acest răspuns a fost cel eliberator pentru mine și cel absolut revelator; a fost PRIMA DATĂ CÂND AM ÎNȚELES, CLAR ȘI PROFUND, ÎN FIINȚA MEA, ce înseamnă să simți că ești liber. Atât de simplu: să nu te intereseze ce va trebui să faci luni dimineață.