Jennifer Beals în „The Book of Bobba Fett” © Disney
„The Book of Bobba Fett”, „The Mandalorian” și „Star Trek” sunt doar câteva dintre filmele la care Aida Caefer a colaborat în departamentul de efecte speciale. Plecată din România la Los Angeles urmându-și dragostea, Aida mărturisește că „relația cu Hollywoodul este ca o relație amoroasă abuzivă”, dar și satisfacțiile sunt pe măsură: munca ei a fost răsplătită cu Premiul Emmy.
Ați studiat Română-Engleză la Universitate și, la ATF, secțiunea Actorie Păpuși – Marionete. De unde opțiunea pentru Păpuși – Marionete?
Ca actor, trișezi moartea cu fiecare personaj pe care îl creezi. Ca păpușar, te joci o viață întreagă cu păpușile și nu te ia nimeni de nebun. Ce combinație poate fi mai minunată? Îți permiți luxul să fii copil o viață întreagă! În momentul în care încetăm să mai fim copii, murim, cum spunea Antoine de Saint-Exupéry.
Înainte de a intra la Filologie, începusem o colaborare cu Radio România Tineret, la emisiunea Extemporal la Fantezie. Am colaborat cu mulți actori și redactori de emisiuni, dar întâlnirea mea cu Adriana Trandafir într-o cabină de înregistrare avea să-mi schimbe viața. Adriana mi-a devenit mentor și prietenă și mi-a îndrumat pașii spre Academia de Teatru și Film, UNATC acum.
Am continuat în paralel Filologia și „dragi tovarăși, nu mi-a fost ușor”. În plus, în vacanța dintre anul întâi și anul doi, am primit un telefon: un film american care colabora cu Castel Film avea nevoie de păpușari. Și așa a început aventura mea cu păpușăria de film și efectele speciale.
Apoi v-au luat valurile vieții, dacă pot spune așa, v-ați căsătorit și ați plecat în SUA, unde ați început să lucrați în industria cinematografică. Cât de greu a fost să luați decizia de a pleca?
Colaborările mele ca păpușar de film au continuat pe toată perioada studenției. Era o a doua școală (sau a treia), unde învățam ce nu se preda la ATF – păpușăria de film, păpușile animatronice, machiaj de efecte speciale. Din păcate, nu se învață nici acum la facultățile de teatru și de film din România.
În anul trei am lucrat la filmul The Adventures of Galgameth, la Studiourile Buftea. Aici l-am cunoscut pe cel cu care urma să încep o nouă aventură, Wes Caefer, păpușar și constructor de păpuși animatronice. După absolvirea facultăților (în 1996 am absolvit și Teatrul, și Filologia), am primit o invitație să mă duc în America.
În septembrie m-am întors pentru că jucam într-un spectacol pus de Cristi Pepino la Țăndărică, Play Faust, care urma să plece în turneu în Europa și la Festivalul de Teatru de la Charleville Mezier. Înainte de a pleca în turneu, Wes a venit la București ca să meargă cu noi în turneu și să-mi aducă un bilet de avion, cu întrebarea: „Vii cu mine înapoi, la Los Angeles, după ce ne întoarcem din turneu?” Biletul de avion a fost inelul de logodnă.
Și așa am plecat în lumea mare, cu un om despre care nu știam prea multe, dar care avea ochi de om bun. După 27 de ani, este același om cu ochi de om bun, un om cu care am construit o casă, am făcut un om și am sădit un pom.
Cât de greu a fost să pătrundeți în industria cinematografică din SUA? Care a fost primul job?
Odată ajunși în Los Angeles, Wes a început imediat lucrul la Teenage Mutant Ninja Turtles. Eu am rămas „la vatră”, să mă obișnuiesc cu orașul, care nu seamănă deloc cu Bucureștiul și nici cu vreun oraș european.
Într-o zi, Wes a venit acasă și mi-a spus că, la atelierul unde se pregătea Teenage Mutant Ninja Turtles, aveau nevoie de ajutor la costume. Așa am început eu să cunosc Hollywoodul, din interior, de jos, ca învățăcel – ucenic mai întâi în departamentul de costume, apoi la construcție de păpuși, finisaj, machiaj, păr, peruci, la filme mai cunoscute și mai puțin cunoscute, reclame…
Niciun proiect nu e prea mic, niciun personaj creat nu e neînsemnat… În primul an am scris sute de CV-uri (ca să fiu sinceră, nu aveam cu ce să umplu nici măcar o jumătate de pagină de activitate), am trimis sute de CV-uri la toate atelierele și studiourile din oraș, am fost la zeci de interviuri, am primit zeci de promisiuni și doar câteva slujbe. În ochii angajatorilor, fiecare angajat e o investiție și nu mulți își puteau permite riscul cu un novice.
Oricum, „nu mor caii când vor câinii” și, în urma unei probe de teatru pentru „Visul unei nopți de vară”, am primit un rol, să joc unul dintre spiridușii pădurii. Regizorul spectacolului, aflând că sunt și păpușar, mi-a cerut să construiesc patru păpuși pentru spectacol (Spiridușii). Spectacolul s-a jucat la Teatrul Stella Adler, de pe Hollywood Bulevard, chiar în fața stelelor, 100 de reprezentații, cu 60 mai multe decât fusese inițial prevăzut. Piesa a luat premii pentru scenografie și păpuși, costume și cel mai bun spectacol al anului, LA Times a scris articole peste articole…
Acum mai aveam ceva de pus pe următoarea rundă de CV-uri. În decembrie 1998 a venit pe lume Alex Victoria și, de atunci, „fetița mea cea mică, de moarte mamei nu-i e frică”, parafrazându-l pe Adrian Păunescu. Este creația mea cea mai minunată, mai importantă, creația mea de Oscar. De atunci binecuvântez fiecare zi pe care o petrec deasupra pământului, iau fiecare zi cum vine, cu un gram de sare, mulțumesc Universului pentru ziua de ieri, ziua de azi și ziua de mâine.
Cum faceți ca să vă mențineți la curent cu ce se întâmplă în domeniul dvs.? Continuați să învățați sau experiența acumulată e deja suficientă?
Facultatea de Teatru, cea pe care am trăit-o eu și am mâncat-o pe pâine patru ani, m-a pregătit pentru multe. De la elementele practice (construirea și mânuirea unei păpuși, crearea unui personaj) până la lucrul în echipă. Nu există „Eu” în echipă. Hollywoodul e Hollywood. E altă mâncare de pește. Este o convenție pe care o accepți așa cum e și mergi mai departe sau te lași păgubaș. Ca să folosesc o vorbă mai veche, „Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Funcționează după propriile legi, aspre și neiertătoare. Covorul roșu e de show, ce se întâmplă în spatele ușilor închise e fructul oprit, plin de mister, la care aspiră mulți și nu-l pot atinge decât foarte puțini.
Fiecare zi la Hollywood e o școală. Am învățat și învăț continuu. Fiecare din echipă vine cu câte ceva nou. Nu faci de două ori același lucru. La terminarea unui proiect, iei cu tine ce ai învățat și aplici la următorul proiect. Și înveți mereu câte ceva de la fiecare om cu care vii în contact. În 30 de ani de când fac efecte speciale, am văzut cum industria filmului s-a schimbat cu o viteză amețitoare.
Totul se face cu viteza luminii și-ți trebuie nervi de oțel ca să ții pasul. Trebuie să fii capabil să te adaptezi cât mai repede la orice situație și la orice provocare. Și fiecare zi e o provocare, fiecare proiect e o provocare, unii se pierd pe drum, alții merg mai departe. „Hai, voinicule, să vedem care pe care?” Disciplină, Tenacitate, Dedicație, Nebunie.
Nu mi-a fost frică să învăț, nu mi-a fost teamă să recunosc că nu știu, dar că pot să învăț, ori, cu umilință, să recunosc că, mai tânăr sau mai vârstnic, cineva știe mai mult decât mine într-un domeniu sau altul, dintr-un punct de vedere sau altul. Apar mereu tehnici noi, materiale noi, cerințe noi, cu o viteză nebună, din ce în ce mai des și se așteaptă de la tine, de fiecare dată, performanță maximă.
Cum vă raportați la ceea ce faceți – e un job, e joacă, e distracție, e artă?
Arta e un mod de existență, nu de a câștiga o existență. Așa credeam atunci, așa cred și astăzi. O faci cu fiecare fibră și celulă a ființei, până la epuizare, o faci pentru că fizic, emoțional și mental nu poți face altceva. 100%. Fără dubii, fără întrebări, te duci unde te poartă valul și monstrul creator.
Nu cred că mi-a fost frică de ce o să-mi pună în față viitorul. Fiecare zi e o binecuvântare și o nouă încercare. Cum am intrat la Teatru, e o poveste în sine. Ai mei nu erau de acord. Erau profesori amândoi și li se părea normal să le calc pe urme. Nu mi-au încurajat niciodată „nebunia”. Le-am spus că dau la Jurnalistică, lucru pe care nu l-au prea înțeles, din moment ce eram deja studentă la Filologie și colaboram la Radio. Nici acum nu știu dacă nu le-a fost rușine de decizia mea.
Știu doar că în anul doi la Teatru, Sandu Mihai Gruia a pus un spectacol de Commedia Dell’Arte cu grupa noastră, spectacol care s-a jucat la Teatrul Național, Teatrul Bulandra și în festivaluri. O poză de-a mea din spectacol a apărut pe coperta revistei Teatru. Într-una din zile, în cancelaria profesorilor, una dintre colegele mamei a adus revista cu pricina și a întrebat: „Ce caută Aida pe coperta revistei Teatru? Parcă era la Filologie, nu la Teatru!” Mama nu spusese nimănui că eu eram studentă și la Teatru. Și nu au venit niciodată la niciun spectacol în care am jucat în studenție. Au venit prieteni, vecini, alte rude, dar ei, niciodată. De ce?! Nu știu, e un subiect tabu în familia noastră.
Cu toate acestea, într-un domeniu în care ceea ce știi e asul tău din mânecă, e siguranța zilei de mâine, e pâinea de pe masă și acoperișul de deasupra capului, într-o lume în care fiecare joacă cu cărțile la piept, nu mi-a fost frică să dau mai departe ce-am învățat. Cum spunea bunica: „N-o să ajung eu să împărățesc lumea, și de unde dai, Dumnezeu îți dă!”
Hollywoodul nu e o joacă și nu te iartă dacă greșești. Dar nici nu te obligă să ții pasul. Faci ce faci pentru că nu poți face nimic altceva, oricât ai încerca, oricât te-ai împotrivi, te ține legat la nivel celular, dar nu simbiotic. Iubești meseria asta cu fiecare fibră a ființei, i te dăruiești cu fiecare suflare, dar nu te aștepta la reciprocitate. Strălucirea, misterul din spatele ușilor închise sunt doar pe covorul roșu. În spatele fiecărui succes sunt sute, mii de ore de muncă și dedicație. Filozofam la un moment dat și spuneam că relația mea cu Hollywoodul este ca o relație amoroasă abuzivă. Și mai spun că ziua mea are 25 de ore și săptămâna are opt zile.
Care e recompensa, unde e mulțumirea, satisfacția dvs.?
M-am dedicat acestei meserii din dragoste, cu toată ființa, mulțumită unui om care nu mi-a zis niciodată „nu” și nu mi-a cerut mai mult decât am putut să dau. Omul meu cu ochi de om bun.
Ca să faci ce facem noi, îți trebuie înțelegere și sprijin din afară. Eu am avut. Și observați că nu spun carieră. Pentru mine, cariera este locul unde cară pietre Sisif. Pentru un actor, aplauzele sunt hrana sufletească. Mă bucură când îmi văd numele pe ecran, când munca mea e apreciată nu numai de angajatori și colegi, ci și de restul lumii, de cei care merg la cinematograf de plăcere. Este o mândrie să știi că ai făcut parte din acea echipă de film sau de televiziune apreciată de publicul spectator sau telespectator, de criticii de film; contribuția ta a dus acel premiu, acea ovație, acea recunoaștere, box office.
Prima recunoaștere și cea mai însemnată pentru mine a venit de la copilul meu. Alex Victoria era la școala generală și era pasionată de o serie de cărți scrise de Rick Riordan, „Percy Jackson”. Într-o zi am venit acasă și i-am spus că proiectul la care lucram era o ecranizare a uneia dintre cărțile ei preferate. Cuvintele ei au fost ca și când mi-ar fi oferit un Oscar: „Am cea mai tare mamă din lume! Sunt mândră de tine”. Au urmat și alte premii. Machiaje la care am lucrat, filme la care am lucrat, au luat Oscaruri (The Wolfman și Star Trek), păpuși la care am lucrat au adus premii Emmy (The Mandalorian și The Book of Boba Fett).
O vorbă de duh, un sfat util primit de la părinți?
Din multele sfaturi pe care le-am primit și pe care le dau mai departe: Dă, dar nu te lăsa folosit! Iubește, dar nu-ți lăsa inima călcată în picioare! Ai încredere, dar nu fi naiv! Ascultă, dar nu-ți pierde vocea! N-ai decât o viață. Cum vrei s-o trăiești? Cu scuze, cu regrete, cu întrebări, cu ură, cu diete? Alergând după oameni care nici nu te văd? Ai curaj! Ai încredere în tine! Riscă! Fii mândru de tine!
