FacebookTwitterLinkedIn

Vă fac o confidență. Cu vreo câteva zile înainte de atacul asupra Ucrainei, mă gândeam că greul ultimilor ani a trecut. După doi ani în care am reușit să ne protejăm de virus, acesta a intrat în familia noastră, dar, din fericire, totul s-a terminat cu bine.

Așadar, aveam toate motivele să ne gândim că poate e vremea să ne reluăm măcar o parte din planurile pe care ni le făcusem la final de 2019. Copilul este fanul lui Leo Messi, iar între timp ideea de a merge la un meci pe Camp Nou din Barcelona a evoluat într-o vizită pe Parc des Princes din Paris, acolo unde joacă meciurile de acasă Paris Saint Germain, noua echipă a fotbalistului argentinian. Iar această imagine a Parisului nu putea să fie completă în mintea mea fără o plimbare, alături de cel mic, pe malul Senei, cocoțați pe Tour Eiffel și Tour Montparnasse, cu (măcar) o jumătate de zi așezați pe jos și trăncănind despre una-alta prin Louvre sau o vizită la L’Atelier Brâncuși de la centrul Pompidou, unde să ne distrăm așa cum am făcut-o și la Târgu‑Jiu.

În dimineața în care l-am dus la școală, la doar câteva ore de la primele atacuri asupra Ucrainei, am înțeles cât de mult am greșit. Chiar dacă pandemia părea tot mai departe, mi-a revenit în minte o imagine mult mai neagră. Era vorba de copilăria mea în Bucureștiul anilor ’80, de poveștile bunicilor mei și de poveștile „oficiale” pe care le aflam despre Occidentul de care ne separa totul. 

Mi-am adus aminte și de trăirile pe care le-am avut la finalul anului 1989, când vedeam cum a căzut zidul Berlinului, cum s-a schimbat total „adevărul” despre Occident și cum lumea, așa cum o știam, s-a sfârșit și am experimentat un amestec ciudat de teroare și speranță pe care orice copil îl poate simți în aer chiar și atunci când părinții încearcă să îi spună permanent că va fi bine.

Oricât de greu și complicat a fost drumul pe care l-am parcurs în ultimii 30 de ani, un lucru a rămas permanent alături de mine: speranța că pot fi liber să gândesc, să mă exprim și să lupt pentru o viață mai bună, care să mă apropie de standardul de viață pe care îl vedeam de fiecare dată când ajungeam în țările din Vest. Recunosc că în acest context nu am luat niciun moment în calcul un război de tipul celui care se petrece acum în Ucraina, indiferent cât de mult am citit sau cât de multe discuții am avut despre geopolitică de-a lungul ultimelor două decenii. La fel ca mulți dintre voi, probabil, pe măsură ce am îmbătrânit, am devenit mai înțelept, dar și mai comod. Deși am asistat la ascensiunea unor dictatori precum Putin sau a unor curente extremiste în Europa (și în România, desigur), am continuat să trăiesc în negare. Chiar atunci când Putin a început să își aducă trupele la graniță, am refuzat să văd situația altfel decât o încordare de tipul „cel care clipește primul pierde”.

Sigur, nu vreau să dramatizez inutil, deoarece România este, din fericire, în cea mai bună situație posibilă, fiind membru al NATO și UE. Iar ideea ca blocul meu din București să fie în situația celui din Kiev lovit de ruși am respins-o imediat ce mi-a apărut în minte. Așa cum am respins și posibilitatea ca vreunul dintre liderii politici ai României să aibă demnitatea și curajul unui actoraș mic de statură care a ajuns președinte mai mult în glumă.

Dar lumea pe care o descoperisem după anii ’90, cei dintre noi care am prins ultimul deceniu de comunism, primul deceniu de libertate și ultimele două decenii de avânt economic, s-a sfârșit. Trebuie să acceptăm acest sfârșit al ordinii mondiale de după Războiul Rece și să acceptăm încă o dată că viața, așa cum o știam, nu mai există în acea formă și ne aflăm într-un moment foarte riscant.

Suntem un pic mai bătrâni, desigur, dar mai avem încă puterea să reconstruim lumea alături de cei tineri. Oricât de comozi am devenit, nu mai e suficient să construim această lume doar în mintea noastră și în valorile pe care transmitem copiilor noștri, ci mai ales în instituții și politici adecvate. Lumea este mult mai interconectată decât oricând, și orice conflict, oricât de îndepărtat, ne influențează, chiar dacă nu imediat. În plus, trebuie să înțelegem mai mult ca oricând că nu există o corelație directă între bogăție și libertate. Trebuie să avem grijă de amândouă, deoarece confortul bogăției nu garantează o întărire a luptei pentru libertate, iar sărăcia poate predispune la cedarea multor libertăți în favoarea prosperității. Și, dincolo de orice altceva, în ciuda digitalizării și a tehnologiei omniprezente, să nu uităm să reconstruim o lume în care rămânem oameni!