– Scrie despre comunitățile toxice!
Fac ochii mari și mi se duce zâmbetul de unde-a venit.
– Ce știi tu despre comunitățile toxice?
Știa destule.
Cel mai complicat, când scriu un articol, îmi e să aleg subiectul despre care vreau să scriu. Pe urmă lucrurile se leagă și, din paragraf în paragraf, ideea se pune singură pe picioare. Uneori îmi iau, teatral, laptopul, parchez pe canapea și întreb, mimând disperarea, despre ce să mai scriu azi. Evident că sugestiile care vin dinspre bucătărie sau camera copilului au variat, tradițional, de la „scrie despre țânțari” la toată gama umoristică din repertoriul familiei (e… vast și se face mereu update).
Dar comunitățile toxice au venit de la M. M. are 12 ani. Și vorbea serios.
E greu de explicat de ce, dar în loc să alunec, precum o Alice contemporană, în Țara Abuzurilor, textul acesta mă duce, mai degrabă, într-o dimineață târzie din vara trecută. E vacanță și am plecat toți trei la brunch, într-un loc unde nu se face rezervare. E aproape de noi, are un aer de home kitchen with a twist și întotdeauna ne-am simțit bine aici. Doar că acum e arhiplin. Ca noi, mai sunt două cupluri care așteaptă să se elibereze o masă. Unii nu au mai avut răbdare și au comandat afară. Conversația se leagă de la „Cine e ultima persoană?”.
Când vine rândul nostru, se eliberează o masă de două persoane. Noi suntem trei. Cei doi care primesc masa ne întreabă de o sută de ori dacă nu ne deranjează că intră în locul nostru și ne fac semn prin geam când devine disponibil un spațiu de trei. Lucru pe care îl repetăm și noi cu cei rămași afară, cu complicitatea celor care servesc. E o relaxare frumoasă, jovială, în care nimeni nu dă din coate să fie primul, nimeni nu calcă pe nimeni pe picior. Ne bucurăm de mâncare și de normalitatea pe care o experimentăm mai puțin frecvent decât ar fi cazul.
– Îmi place aici, spune M.
Și știu exact de ce îi place. E atât de diferit de comunitățile mai mari, de buluceala, eventual pe trei rânduri, din aeroport, la check-in, de agresivitatea curatoriată competițional între copiii de vârstă școlară, de zdropșelile funcționărești la care, vrând-nevrând, e expusă, de călătoriile cu tramvaiul din care învață, tot vrând-nevrând, cuvinte noi și comportamente vechi, ambele răstite.
Îmi aduc aminte de M. mică, foarte mică, la o trecere de pietoni în fața căreia o mamă jignea un copil, indiferentă la grupul de oameni strâns în jurul lor.
– Noi nu intervenim?, m-a întrebat M.
Nu știu de unde vine spiritul civic, justițiar, refractar la violență al multora dintre copiii de vârsta ei, dar cert e că el există. Așa că azi nu am să scriu despre comunitățile toxice (deși e un subiect la care mă pricep – l-am mai tot explorat și material nou apare în fiecare zi), ci despre copiii care ne pot salva din ele, din cutuma agresivității.
Da, e toxicitate și în comunitățile lor, e exces de conținut nepotrivit vârstei în online, e bullying ca la carte în școli, sunt straturi argotice care, dincolo de inventivitatea lexicală, te șochează uman prin violența pe care o emană, e conștiința inechității șanselor școlare (mă întreb în ce altă cultură părinții pregătesc în privat, fiecare în funcție de finanțele, frustrările și fricile lor, copiii care concurează pe niște locuri pentru o treaptă superioară în învățământul… obligatoriu).
Dar mai e și altceva. E refuzul sistemic al filozofiei mioritice (la ei nu merge cu ce-o fi, o fi – ei te întreabă metodic ce soluții ai pentru o problemă, nu te lasă să-ți pui mâinile pe piept și să aștepți cuminte), e ochiul mult mai bine format ca al adultului să identifice derapajul și, poate cel mai diferit de generația mea, de exemplu, e capacitatea de a-și recunoaște și de a-și cere drepturile.
M. te întreabă despre rasism, despre inerții sociale, despre spațiu personal, despre lucruri la care nu mă gândeam la vârsta ei. Nu suportă adevărurile axiomatice, deci nu merge cu „așa am zis eu” și „uite de-aia”. M. vrea argumente și metatext. M. îmi strigă din camera ei „Stop self harming!” (și o iert că-mi vorbește mai mult în engleză) când zic ceva rău despre mine.
M. recunoaște încălcarea unui drept, nu înțelege de ce ar alege cineva să poarte haină de blană în secolul XXI, de ce ai veni bolnav în public, când riști să-i îmbolnăvești și pe alții, știe să asculte și să consoleze. E impulsivă, ca mine, și profund refractară la umilință, tot ca mine. Numai că ei nu îi e frică. Mie mi-a fost.
M. și copiii ca ea, crescuți fără pumn în masă și constrângeri de toate felurile, reclamă abuzul de autoritate indiferent unde se întâmplă el. Nu se lasă timorați, micșorați, reduși la tăcere, trimiși în camera lor, convinși să fie agresivi cu aproapele, radicalizați, uniformizați, manipulați. Cer ajutorul când simt că se întâmplă. Vorbesc. Vorbesc despre cum se simt (ceea ce, pentru generația mea, cel puțin, era inimaginabil la aceeași vârstă, din simplul motiv că, pentru cei mai mulți adulți, nu prea conta cum te simțeai).
Știu. Și noi ne luăm la trântă cu tehnologia, și la noi e cu procrastinări și cu toate vârtejurile vârstei. Când era M. foarte mică, m-am supărat pe ea (nu mai știu de ce), m-am întors pe călcâie și m-am dus în bucătărie.
– Nu ai voie! a strigat M. după mine. Nununununu!
Probabil că eram destul de obosită și de tracasată, pentru că m-am întors spre ea ca o harpie.
– Cum adică nu am voie?
– Nu ai. În iubire nu te întorci niciodată cu spatele.
Când mă enervează videocall-urile ei mai lungi ca „Război și pace”, romgleza dusă la extrem și dramatismul ca accesoriu cotidian, îmi aduc aminte de asta.
De cum nu m-a lăsat M. să mă întorc cu spatele.
Și cred în ea, în ei, mai mult ca în orice.