Fiscalitatea nu mai este doar un mecanism de colectare. De ceva timp, ea a devenit un instrument de competitivitate economică, de politică industrială și, din ce în ce mai mult, de poziționare geopolitică.
Pentru România, aceasta înseamnă că deficitul, taxele și administrația fiscală nu mai pot fi analizate exclusiv din perspectiva echilibrului bugetar intern. Ele trebuie citite într-un context mult mai larg, care începe cu competiția dintre Statele Unite și China, continuă cu răspunsul industrial și strategic al Uniunii Europene și ajunge, în cele din urmă, la constrângerile specifice economiei românești. Într-un anumit sens, fiscalitatea României trebuie citită astăzi dinspre Washington și Beijing către Bruxelles și abia apoi către București.
Statele Unite oferă probabil cel mai clar exemplu al acestei schimbări de paradigmă. Strategia americană combină tehnologia, energia, piețele de capital, politica comercială și fiscalitatea într-un singur ecosistem investițional. America’s AI Action Plan tratează inteligența artificială ca infrastructură strategică, iar legislația fiscală adoptată în 2025 a permanentizat amortizarea de 100% în primul an pentru anumite active eligibile. Pentru investitor, efectul este direct: un cash-flow inițial mai bun și un cost economic al capitalului mai redus. Competiția fiscală nu mai este, prin urmare, o simplă comparație între cote nominale de impozit pe profit, ci o competiție între costurile totale ale unei investiții, ajustate cu riscul acesteia.
În același timp, tarifele americane și stimulentele acordate producției locale pot determina companii europene să mute investiții peste Atlantic. Statele Unite rămân aliatul strategic al Europei, dar concurează simultan cu aceasta pentru fabrici, centre de date, tehnologie și capital. În plus, angajamentele privind creșterea cheltuielilor de apărare și securitate modifică structura bugetelor europene.
China exercită o presiune diferită. Capacitatea sa industrială foarte mare, combinată cu o cerere internă mai slabă, împinge o parte tot mai importantă a producției către export. Noul „China shock” nu mai privește în principal textilele și bunurile ieftine, ci automobilele electrice, bateriile, panourile solare, electronica, utilajele și alte industrii cu valoare adăugată ridicată. Importurile chineze pot reduce costurile și presiunile inflaționiste, dar pot, în același timp, înlocui producția europeană și eroda capacitatea industrială locală.
Răspunsul Uniunii Europene începe să urmeze aceeași logică geoeconomică. Clean Industrial Deal și Industrial Accelerator Act merg în direcția sprijinirii sectoarelor strategice, introducerii unor criterii de origine și reziliență și a unei preferințe mai vizibile pentru producția realizată în Uniunea Europeană. În paralel, Bruxelles-ul încearcă să reducă o parte dintre costurile de conformare care au devenit ele însele o problemă de competitivitate – a se vedea pachetul de simplificare fiscalăși de reglementare.
În această nouă configurație, România ar putea beneficia de reașezarea economiei mondiale. Resursele energetice, poziția la Marea Neagră, apropierea de Ucraina și infrastructura în dezvoltare îi pot consolida atractivitatea pentru investiții.
Problema este că această oportunitate apare exact într-un moment de constrângere bugetară severă. Comisia Europeană estimează o creștere economică aproape nulă în 2026 (0,1%), în timp ce ajustarea deficitului continuă. Investițiile finanțate din fonduri europene reprezintă principalul amortizor al consolidării fiscale și, pentru România, fondurile UE sunt simultan investiție, finanțare externă, sursă de valută și ancoră de credibilitate. Pachetul fiscal 2025-2026 a cumpărat credibilitate bugetară cu prețul creșterii economice. Pachetul pentru 2027 va trebui să cumpere creștere economică prin credibilitate, reformă și predictibilitate.
Un echilibru foarte fragil dependent de un factor politic tot mai greu de anticipat și un cadru general economic si fiscal tot mai impredictibil. Toate elemente care zugrăvesc mai degrabă un peisaj plin de provocări care, pentru prima dată în foarte mulți ani, au nevoie de soluții imediate și simultane.
Creșterea cotei standard de TVA la 21%, majorarea impozitului pe dividende la 16%, reintroducerea impozitului pe construcții, taxele sectoriale și impozitarea cifrei de afaceri au generat pentru stat venituri rapide. Ele au însă o incidență economică diferită. TVA comprimă venitul disponibil și cererea. Impozitul pe dividende majorează costul capitalului antreprenorial. Taxele pe cifra de afaceri penalizează activitățile cu marje reduse și rotație mare, iar taxele pe active afectează investițiile intensive în capital indiferent de cash-flow-ul efectiv generat.
De aici rezultă una dintre principalele contradicții ale politicii economice românești. În timp ce Bruxelles-ul încearcă să subvenționeze formarea de capital, reindustrializarea și producția strategică, Bucureștiul taxează cifra de afaceri, activele și dimensiunea operațională. România afirmă că dorește fabrici, energie, infrastructură și investiții pe termen lung, dar utilizează instrumente fiscale care afectează exact capitalul intensiv, perioada de investiție și activitățile cu marje reduse. Dacă ne uităm la dorințele de a găzdui fabrici și a produce finit cu valoare adăugată mare și comparăm cu ce spune mediul de afaceri, observăm prima contradicție. Cel mai mare producător de autoturisme din țară recent vorbea despre provocările cauzate de costurile scăpate parcă de sub control al energiei electrice. A dat un exemplu pe care toată lumea îl simte în buzunar. Însă atunci când vorbim de industrie și accesul pe piețe externe este foarte important ca firmele care sunt prezente în România să poată fi competitive, iar intersul acum, mai mult ca oricând, trebuie să fie și al autorităților. Fiscalitatea nu mai este doar un instrument de colectare. Ea decide indirect ce tip de economie va avea România
În scenariul cel mai probabil, TVA va rămâne la 21% în următorii ani, iar impozitul pe dividende la 16%. Impozitarea proprietății va crește și se va apropia tot mai mult de valorile de piață. Administrarea fiscală va deveni tot mai orientată către date, prin utilizarea integrată a RO e-Factura, SAF-T, RO e-Transport, informațiilor bancare și raportărilor internaționale. Vor crește, de asemenea, taxele și costurile asociate mediului și transportului, politicilor europene.
IMCA ar trebui să dispară în forma actuală după 2026, dar riscul înlocuirii sale cu alte mecanisme minime sau taxe sectoriale rămâne semnificativ. O reducere graduală a fiscalității muncii pentru veniturile mici este posibilă numai dacă statul identifică venituri compensatorii din proprietate, mediu și o conformare mai bună. În același timp, vor deveni mai relevante stimulentele adaptate Pillar Two: amortizare accelerată, credite fiscale rambursabile și facilități legate de investiții și forță de muncă, nu simple scutiri ale profitului.
Problema nu este faptul că legislația fiscală se modifică. Orice sistem fiscal trebuie adaptat realităților economice. Problema este că, în România, legislația este utilizată prea frecvent ca instrument de gestiune bugetară pe termen scurt și prea rar ca parte a unei strategii economice multianuale. O taxăstabilăpoate fi inclusăîntr-un business plan. O taxă modificată cu câteva zile înainte de aplicare devine un risc care nu mai poate fi modelat rațional.
România a funcționat aproape 4 luni fără un guvern cu puteri depline, după moțiunea de cenzură din 5 mai. Criza politică pare să se extindă după nominalizarea de săptămâna trecuta. Situația politică deosebită nu elimină necesitatea ajustării fiscale, ci o face mai scumpă, mai impredictibilă și mai greu de distribuit. Constrângerea europeană, nivelul deficitului și reacția piețelor rămân indiferent de configurația viitorului cabinet.
Se conturează astfel un cerc vicios politico-fiscal. Instabilitatea politică favorizează măsuri fiscale rapide și fără un calendar credibil. Companiile amână investițiile și păstrează lichiditate defensivă. Consumul, investițiile și marjele scad. Cresc întârzierile la plată, restructurările și insolvențele. Baza fiscală formală devine mai slabă, iar statul resimte o nouă presiune pentru majorarea taxelor asupra contribuabililor vizibili. Nemulțumirea socială și politică se amplifică, iar ciclul se reia.
Din această perspectivă, instabilitatea politică a devenit un impozit fără text de lege. Nu apare în Codul fiscal și nu este declarat către ANAF, dar este plătit de fiecare companie prin finanțare mai scumpă, investiții amânate și lichiditate păstrată defensiv. Impozitul oficial este plătit către buget. Impozitul de impredictibilitate este plătit prin proiecte abandonate, investiții amânate și, uneori, prin dispariția unor companii care ar fi fost viabile într-un mediu mai stabil.
Din 2027, alegerea reală va fi între două modele. Primul este consolidarea prin taxe succesive, comprimarea cererii și reducerea investițiilor. Acest model poate reduce temporar deficitul, dar va diminua potențialul de creștere economică. Al doilea este consolidarea prin reformarea cheltuielilor, colectare inteligentă si predictibilitate. Este politic mai dificil, dar este singurul model care poate stabiliza simultan datoria publică, mediul de afaceri și procesul de convergență economică.
In acest contex următorul avantaj competitiv al României nu va fi cota de 16% a impozitului pe profit, ci capacitatea de a transforma relevanța geopolitică în capital productiv, fără a taxa acel capital înainte ca el să aibă șansa de a produce.
Fii la curent cu tot ce contează în business-ul din România și abonează-te la canalul nostru de Whatsapp Forbes Romania.
De asemenea, intră în comunitatea Forbes România de pe Facebook și urmărește cele mai importante știri, analize și noutăți din business-ul local și nu numai.
