România are cel mai scăzut nivel al intermedierii financiare din Uniunea Europeană, în timp ce firmele românești sunt printre cele mai îndatorate. Înțelegerea acestui paradox este esențială în evaluarea finanțării companiilor.
Dezvoltarea economiei României pe baze solide înseamnă direcții concrete și eficiente de susținere a canalelor de finanțare, ceea ce face imperativă creșterea intermedierii financiare. Fără consolidarea acestui canal, potențialul economiei rămâne insuficient valorificat.
Am analizat situația intermedierii financiare în volumul „Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală”, publicat recent în cadrul proiectului Economic@BNR, volum care va fi lansat în curând, prin dezbateri publice organizate de către BNR. Capitolul VII, dedicat situației sistemului financiar-bancar din România, evidențiază transformarea și dezvoltarea infrastructurii noastre financiare în ultimele două decenii, precum și rolul său în economie, din perspectivă regională și europeană.
Intermedierea financiară reprezintă capacitatea sistemului financiar de a mobiliza economisirile și de a le drena către consum și investiții. Acest proces este esențial pentru dezvoltarea pe termen lung a unei economii, băncile fiind actorii financiari consacrați care facilitează alocarea resurselor financiare în cadrul economiei.
Dezvoltarea sistemului financiar este o condiție esențială a dezvoltării economice, dar nu și suficientă. Creșterea sustenabilă a intermedierii financiare înseamnă ca oferta de finanțare să fie cât mai bine adaptată nevoilor economiei, iar cererea să fie eligibilă: firme cu grad adecvat de capitalizare, proiecte viabile, guvernanță corporativă și disciplină financiară. În această privință, educația financiară contribuie substanțial la înțelegerea corectă a beneficiilor, riscurilor și costurilor creditării.
Gradul de intermediere financiară poate fi evaluat prin indicatori care surprind atât amploarea creditării economiei, cât și dimensiunea sectorului bancar. Unul dintre cei mai utilizați indicatori de intermediere financiară este ponderea în PIB a creditului neguvernamental. Nivelul de 40% din PIB înregistrat de România este semnificativ sub media europeană de 106% din PIB.
Așa cum se poate observa în graficul alăturat, intermedierea financiară din România este cea mai scăzută dintre țările UE, la o distanță considerabilă, de peste 10 puncte procentuale din PIB, în raport cu Polonia, următoare țară clasată. Însă acest decalaj nu se limitează la performanțele sistemul bancar: dimensiunea sectorului financiar nebancar este, de asemenea, printre cele mai reduse din Uniunea Europeană.
Însă nivelul redus al intermedierii financiare contrastează cu gradul ridicat de îndatorare a companiilor. Acest paradox este ilustrat de structura finanțării firmelor. Împrumuturile intra-grup și creditul comercial reprezintă o treime din sursele asimilate finanțării companiilor. Spre deosebire de acestea, împrumuturile de la bănci și IFN-uri autohtone totalizează mai puțin de o zecime și sunt echivalente ca volum cu resursele obținute de firme din creditarea nerezidentă intra-grup.
Această situație reflectă, pe de o parte, preferința firmelor pentru surse alternative de finanțare, inclusiv din considerente de cost. Pe de altă parte, este vorba de gradul redus de bancarizare. Pentru o treime dintre firme, activul net este mai mic de jumătate din capitalul social subscris, ceea ce indică deficiențe mari de capitalizare.
Majoritatea companiilor nu apelează la creditare de la bănci sau de la IFN-uri: peste 80% dintre IMM-uri și aproximativ jumătate dintre corporații nu au solicitat credit în ultimul an, ceea ce ar fi putut sprijini proiecte de investiții fără afectarea activității curente. În plus, firmele recurg la amânarea plății facturilor curente față de furnizori, pentru utilizarea fluxului de numerar din activitatea curentă pentru alte nevoi de finanțare (creditul comercial). Această practică de întârziere a plăților expune atât creditorul cât și debitorul la riscuri de gestionare a lichidității și de neplată în lanț.
Astfel, este esențială înțelegerea corectă a costurilor și riscurilor aferente diferitelor tipuri de finanțări. În cazul firmelor care apelează frecvent la creditul comercial, această formă de finanțare este mai scumpă decât creditul bancar.
Pentru a înțelege de ce, putem considera suma facturată drept credit pe care furnizorul îl acordă firmei client. Cu rol ilustrativ, putem analiza exemplul des întâlnit în România al unei facturi cu termen de plată de 60 de zile și o reducere (discount) de 2% pentru achitare în cel mult 10 zile. În cazul plății la termen, costul renunțării la discount, exprimat anualizat – pentru a permite comparația, este de 15,7%.
Acesta este reperul procentual care trebuie urmărit atunci când, pentru a beneficia de discount, firma plătitoare decide să apeleze la credit bancar sau la o linie de credit. De regulă, dobânda unui astfel de credit este mult mai avantajoasă pentru firma plătitoare, indiferent de perioada pentru care este contractat. De exemplu, în ultimii trei ani, dobânda (netă de comisioane) la creditele noi acordate societăților nefinanciare a fost în medie de 8,6%, cu valori maxime care nu au depășit 9,3%.
În perioada post-pandemie, România a fost una dintre cele mai dinamice piețe de credit din Europa, cu o rată de creștere medie de circa 10% în ultimii trei ani atât în cazul populației, cât și al societăților nefinanciare, așa cum evidențiază graficul de mai sus. În ultimii ani se observă o schimbare importantă în structura creditării acordate companiilor, în special IMM-urilor: ponderea finanțărilor investițiilor în echipamente urcă spre o treime din portofoliul corporativ, față un sfert la nivelul anului 2023.
Dinamica susținută a creditării din ultimii ani trebuie pusă în legătură și cu natura stimulativă a ratelor reale ale dobânzilor la creditele noi, care influențează deciziile de consum și investiții ale gospodăriilor și firmelor. Ratele reale ale dobânzilor au exercitat un caracter relativ stimulativ pentru finanțarea activității economice, dat fiind faptul că, în contextul inflației ridicate, dobânzile nominale nu au fost totuși lipsite de atractivitate pentru obținerea de noi credite (de consum și investiții).
Cu toate acestea, este semnificativ diferențialul de dobândă între România și mediul extern, în special zona Euro, ceea ce ridică probleme de competitivitate în finanțarea investițiilor pentru firmele care acționează pe piețele externe.
Vulnerabilitățile structurale ale companiilor nefinanciare reduc capacitatea acestora de a face față șocurilor și îngreunează evaluarea riscului de credit și, astfel, accesul la credit. Față de statele Uniunii Europene, ponderea creditului comercial, ilustrată în graficul adiacent, este cea mai ridicată în România, similar Bulgariei și Croației.
Problemele de guvernanță corporativă, durata mare de plată a facturilor între firme, costul evaluării debitorilor, în special a celor cu dificultăți financiare, și eficiența scăzută a procedurii de insolvență, cresc costurile creditării.
În aceste condiții, doar o pondere redusă a firmelor românești primesc, din partea băncilor și a IFN-urilor, întreaga finanțare solicitată. Conform Sondajului privind accesul la finanțare al companiilor nefinanciare din România (iunie 2026), în ultimul an acest procent este sub 20% în cazul IMM-urilor și sub 50% în cazul corporațiilor.
Băncile preferă să acorde mai puține credite, chiar și în condițiile deținerii de resurse suficiente, dacă anticipează costuri mai mari de recuperare a creditelor respective. În literatura de specialitate, acest fenomen este denumit raționalizarea creditului, cel mai important studiu fiind cel al economiștilor Joseph Stiglitz și Andrew Weiss, Credit Rationing in Markets with Imperfect Information.
În România, în special în acești ani, finanțarea economiei este grevată de presiunea semnificativă a efectului de evicțiune (crowding out) din partea statului, în condițiile unui necesar de finanțare publică mult mai mare în ultimii ani. Iar atunci când statul cheltuie și se împrumută mai mult, dobânzile cresc iar sectorul privat investește mai puțin. Cererea crescută de finanțare a sectorului bugetar afectează atât disponibilitatea finanțării pentru sectorul privat, cât mai ales costul acesteia. În definitiv, mai mulți bani pentru stat înseamnă mai puțini bani pentru economie.
Băncile autohtone și-au majorat constant deținerile de titluri de stat, care au atins în primul trimestru al acestui an circa 230 miliarde lei, de trei ori mai mult față de acum 10 ani. Titlurile de stat oferă băncilor modalități mai simple și rapide de plasare a lichidităților, dat fiind raportul mult mai favorabil între randamentul obținut și riscul asumat, comparativ cu alternativa finanțării companiilor nefinanciare și a populației. Acest aspect este evidențiat inclusiv de evoluția raportului credite/depozite în ultimul deceniu, care s-a diminuat de la 86% la finele anului 2015 la 67% în martie 2026.
În ultimii 15 ani, figura alăturată arată cum băncile din România și-au majorat considerabil ponderea în total active a expunerilor guvernamentale, de la 17% în anul 2010, la 28% în anul 2025, acesta fiind cel mai ridicat nivel dintre țările UE. În clasament, următoarele poziții sunt ocupate de sectorul bancar polonez și cel ungar, cu circa 25% și, respectiv, 20% expunere guvernamentală în total active bancare.
Creșterea gradului de intermediere financiară necesită mai mult decât un simplu avans, prin orice mijloace, al volumului creditării. Pentru ca finanțarea sectorului antreprenorial să genereze beneficii durabile pentru economie, aceasta nu trebuie să forțeze respectarea standardelor prudențiale, pentru a putea fi evitată acumularea de noi vulnerabilități la nivelul companiilor și în sectorul financiar.
Deosebit de important este și rolul pieței de capital, care deține un potențial imens pentru sistemul financiar românesc, în creșterea accesului la finanțare. În ultimii ani, Bursa de Valori a înregistrat creșteri semnificative, reflectând perspectiva pozitivă a investitorilor. Cu toate acestea, România rămâne la o pondere redusă a capitalizării bursiere în PIB, de circa 30%, mult sub nivelul din zona Euro, însă comparabil cu statele din regiune. Numărul de companii listate, deși în continuă creștere, este încă redus raportat la numărul firmelor active din economie, iar performanțele remarcabile sunt legate mai degrabă de listările unor giganți de stat, precum Hidroelectrica, decât de un aflux consistent de companii private care să fie deschise listării bursiere.
În acest context, dezvoltarea sustenabilă a intermedierii financiare nu poate avea loc fără îmbunătățirea disciplinei financiare și a guvernanței corporative sau fără un cadru macroeconomic predictibil, capabil să susțină încrederea economică și investițiile.
Însă materializarea acestui obiectiv esențial nu se poate face prin acțiuni singulare, ci doar prin eforturi și evoluții conjugate. Companiile să își consolideze capitalul și capacitatea de a genera proiecte viabile, sectorul bancar să susțină finanțarea investițiilor mediului antreprenorial, iar statul să fie ferm și consecvent cu reducerea dezechilibrelor, care să limiteze presiunea recentă asupra finanțării datoriei publice.
Acestea sunt condiții primordiale prin care creșterea intermedierii financiare devine cureaua de transmisie în angrenajul de susținere a finanțării economiei, prin investiții productive care să creeze noi oportunități de afaceri și locuri de muncă. Doar astfel putem reveni, în 2027, în teritoriul unei creșteri economice robuste, atât de necesară!
