FacebookTwitterLinkedIn

„Marocco”, al doilea lung-metraj al regizorului Emanuel Pârvu, a debutat astăzi în cinematografe. Filmul abordează delicata chestiune a conflictului dintre părinți și adolescenți pe fundalul unei drame pe care o familie ajunge să o trăiască din cauza neîncrederii.

Ai premiul Gopo pentru actorie. Ajută background-ul de actor în munca de regizor? 
Emanuel Pârvu: Din punctul meu de vedere, m-a ajutat foarte mult. Actoria m-a învățat cum să lucrez cu pauzele, cu silabele, cu nuanțele, cu suspensiile, cu consoanele, m-a învățat tehnică. Sunt lucruri pe care le aplic și când ajung în spatele camerei. Probabil de aceea pun foarte mult preț pe actori, cred că oamenii din sală, când se uită la ecran, ar trebui să vadă alți oameni, nu niște actori. Iar ca să devii om (vorbesc de a fi actor, dar trebuie să fii un om până la urmă, să fii ceea ce scrie în scenariu), ar trebui să parcurgi un traseu fizic, emoțional și spiritual, să vezi dacă poți să devii altcineva măcar în fața camerei. Actoria m-a învățat disciplină.

Familia este una dintre chestiunile care te preocupă, și asta se vede și în subiectul celui mai recent film al tău, Marocco. Faptul că ești tată și cap de familie te ajută să abordezi mai în profunzime cu filmele? Pe de altă parte, propriile filme îți servesc drept lecții de viață? 
Cred că oamenii nu au multe obsesii iar eu am idei puține și fixe, ca la câinii Doberman (glumesc). Culeg multe din viața mea, încerc să culeg cât mai multă informație din jur, ca apoi să o pot pune în povești, în personaje, în situații. Mă ajută faptul că sunt părinte, doar că în general părinții cosmetizează poveștile – pentru deliciul spectatorilor. Încerc în schimb să mă raportez la trecutul meu, la postura de copil. E o altă abordare, sentimentele sunt mai fără filtre și atunci și ceea ce iese încerc să-l fac cu cât mai puține filtre (mă refer la actorie și la regie).

Regizorul Emanuel Pârvu (foto Andrei Tănase)

La avanpremieră spuneai că filmele americane sugerează spectatorului, prin coloana sonoră, ce ar trebui să simtă sau să înțeleagă. Dar dacă nu o faci, te întreabă spectatorii ce ai vrut să spui – după cum ai constatat la aceeași avanpremieră… Așadar, adevărul e la mijloc?
Întotdeauna ceea ce avem noi nu este adevăr, ci doar o perspectivă. Pentru alții, filmele americane sunt filme. Pentru mine, și nu, și da. Sunt autori americani – Cassavetes, de exemplu – care este una dintre inspirațiile mele. Spielberg, Kubrick, Lynch, Lumet, Lang, Kazan, Jarmusch, Malick, Aronofsky, Stone – n-aș putea vreodată spune altceva decât că sunt niște regizori uriași. Dar dacă ar fi să facem un exercițiu acum și v-aș întreba cine este regizorul de la Transformers sau de la Spider Man (fără să căutați pe Google), pun pariu că n-ați ști. La genul ăla de filme mă refeream, unde ți se dă totul mură-n gură, unde nu mai ai niciun soi de întrebare, unde nu trebuie să mai gândești. Un soi de combinație între comercial și ultra-comercial, unde spectatorului i se dă totul pe rețetă.

Când erau mici, copiii mei revedeau obsesiv anumite filme. Așa am ajuns să spun că un film bun e acela pe care vrei să-l revezi. Poate fi acesta un criteriu sau sunt atâtea filme (bune) de văzut încât nu merită să vezi unul de două ori? Ai un film pe care l-ai revedea oricând cu plăcere?
Moromeții (r. Stere Gulea), Croaziera (r. Mircea Daneliuc), Aurora (r. Cristi Puiu). La astea mă uit fără să mă pot opri. Îmi plac foarte mult filmele românești, pur și simplu pentru că îmi place să încerc să înțeleg adâncimile lingvistice. Înțeleg ceea ce am învățat – nuanțe, tonuri, suspensii – îmi place să văd ce metode folosesc alți actori. Iar la filmele astea trei mă uit periodic. După mine, nu cred că poți juca (și mă refer la a fi cât mai aproape de ce este scris, la a încerca să faci trecerea de la realism la naturalism) decât în limba în care visezi. Normal că îmi plac filmele asiatice și filmele iraniene, doar că nu pot depista metodele actoricești. Și asta nu mă lasă să mă bucur din plin, ci doar să mă bucur.

Șerban Pavlu și Ana Indricău

Pe Șerban Pavlu, care joacă unul dintre rolurile principale în filmul tău, îl „împarți” săptămâna aceasta cu filmul Teambuilding, care a avut premiera în cinema weekend-ul trecut, și cu serialul Clanul, care a debutat lunea aceasta la ProTV. Șerban e omniprezent astfel că e imposibil să nu-l împarți cu cineva. E de bine, e de rău? 
Nu prea cred în lucrurile astea. Într-adevăr, ele dau mai bine sau mai rău la marketing-ul filmului, dar mă ambiționez să cred cu tărie în spectatori. Nu cred că împărțim același public – Marocco cu Teambuilding sau cu serialul de la ProTv. Și atunci dacă eu fac sarmale și altcineva face icre negre, e ca și cum mi-aș pune problema dacă nu cumva o să-mi ia cineva din clienții care vor sarmale.

Marocco – regizorul și o parte din distribuție: Vlad Brumaru, Crina Semciuc, Șerban Pavlu, Ana Indricău, Emanuel Pârvu, Emilia Popescu, Tudor Cucu-Dumitrescu

Ce înseamnă Marocco pentru tine? Ce așteptări ai de la acest film?
O bucurie foarte mare. Faptul că a rămas ceva făcut de noi (de producătorul Miruna Berescu, de actorii Șerban Pavlu, Ana Indricău, Tudor Cucu-Dumitrescu, Vlad Brumaru, Emilia Popescu, Crina Semciuc, Tania Filip, Mihaela Sîrbu, Bianca Anastasiu, Dragoș Olaru, de echipa de producție, scenografie, costume, machiaj, de echipa de post-producție, de directorul de imagine Silviu Stavilă și de toată lumea care a pus umărul la acest film) cu aportul major al lui Dumnezeu, s-ar putea ca peste niște ani să-ți aducă niște zâmbete. Asta dacă ne gândim egoist. Tot egoist, să speri că poți lăsă o urmă în sufletul cuiva (așa cum au lăsat la mine cele trei filme enumerate mai sus, dar aș putea da o listă de o pagină de filme care au lăsat urme – și românești și străine). Iar puțin mai altruist, să speri că cineva își pune niște întrebări care s-ar putea să-i modifice raportarea la aproapele lui (indiferent că este copilul lui, soțul/soția, prietenul, părintele, ruda sau un omul de pe stradă).