Uneori e nevoie să ne purtăm cu noi așa cum o facem cu cel mai fin porțelan.
Porțelanul fin nu are o funcție practică primordială. Este asemenea artei: omul poate trăi fără ea, însă existența sa este monocoloră, plată, plictisitoare, aș îndrăzni să spun. La fel, putem bea cafea dintr-o ceașcă oarecare, funcțional, nu se schimbă nimic. Însă o ceașcă specială, dintr-un porțelan atent lucrat, face ca băutul cafelei să fie o experiență deosebită, un răsfăț, un moment de bucurie și de desfătare, un lux, un ritual.
Acum, sigur, ce știu eu despre aceste porțelanuri? Am copilărit în comunism, când oamenii erau bucuroși dacă găseau o vază din cristal roșu în magazine. Cine a prins acele vremuri își amintește de cristalul roșu sau de cel albastru ce decora uneori vitrina câte unui magazin. Până și acelea deveniseră aspiraționale!
Studentă fiind, „părinții mei francezi” mi-au oferit niște obiecte din porțelan de Limoges și de Sèvres pe care le prețuiesc tare mult. Da, am și niște părinți francezi, care m-au „adoptat” când eram în anul doi de facultate. Părinții mei români nu s-au supărat, nu știu nici acum dacă s-au bucurat, enervat sau ce emoții au resimțit. De la tata nu aș mai putea afla, dar îmi place să cred că s-a bucurat. Oricum, obiectele acelea din Franța sunt și acum în casa mea. Unul s-a crăpat, dar l-am reparat, aș vrea să fie acolo cu mine mereu. E parte din istoria mea personală.
Știți de obiceiul japonez de a repara cu aur obiectele prețioase crăpate? Se numește Kintsugi. Procedeul presupune folosirea unui amestec de lac și aur, argint sau platină, iar filozofia din spate este că aceste crăpături și reparații sunt parte din istoria obiectului, ceea ce îl face unic, mai degrabă decât un defect care ar trebui să treacă neobservat. Ideea este de a valoriza acea crăpătură, nu de a o ascunde. Poate că nu ar fi rău să împrumutăm din înțelepciunea meșteșugarilor japonezi atunci când ne raportăm la propriile noastre răni sau cicatrici.
Am avut recent o minivacanță la Paris în timpul căreia am avut senzația că eu a trebuit să mă port cu mine așa cum o fac cu acele obiecte din porțelan. Durerile ascuțite pe care le-am avut aproape zilnic au făcut ca bucuria mea de a fi în cel mai frumos oraș din lume să fie umbrită, asemenea cerului Parisului din acele zile: înnorat, apăsător, plângăcios, cu rarisime străluciri de raze luminoase.
În general, suntem preocupați, pe fugă, sunt mereu multe de făcut acasă, la birou, de cele mai multe ori pentru ceilalți. Ne suparăm, enervăm, ne turăm așa cum turează unii inutil motorul mașinii, doar de dragul propriului ego, ne facem tot felul de scenarii care de care mai prăpăstioase, chiar cu tente paranoice uneori, ne preocupăm de ce fac sau nu fac alții, de cum se uită sau nu se uită la noi, ne lăsam mintea să analizeze încontinuu pe teme neimportante, uitând că noi putem pune punct, putem închide cartea care nu ne place, conversația sâcâitoare, putem schimba canalul la TV, opri filmul care ne strică starea. Telecomanda e la noi. Doar că e mai ușor câteodată să o lăsăm la întâmplare, în controlul altora. Lăsăm cu prea mare ușurință ca starea noastră să fie influențată de ceilalți, le lăsăm impasibili acea „telecomandă” imaginară, după care tot noi suferim.
În relațiile cu ceilalți, majoritatea tensiunilor vin din faptul că nu ne simțim suficient de recunoscuți, ascultați, respectați, luați în considerare. Ne epuizăm vrând să ne etalăm perfecțiunea iluzorie. Ne umplem de venin pentru că reacțiile celorlalți nu sunt cele pe care ne-am fi dorit să le vedem. Dar, oricât de legitime ar putea fi emoțiile noastre, rămâne o întrebare mereu valabilă: cât de bine ne-am exprimat nevoile? Putem să le numim? O nevoie este diferită de un capriciu, o poftă. Aceasta din urmă este tranzitorie, superfluă, schimbătoare; nevoia ține de natura noastră. E bine să fim conștienți de necesitățile proprii, să avem grijă de ele. Dacă ne punem mereu pe locul doi, trei sau mai știu eu care, uneori ultimii pe listă, oare nu cumva considerăm că nu suntem demni de propria atenție?
Se spune că vor fi bucuroși, mulțumiți copiii, atunci când părinții sunt bucuroși, mulțumiți. Când aceștia din urmă sunt iritați, frustrați, agitați permanent, copiii vor suferi și ei. Și totuși, de multe ori, părinții, mamele, din ce am observat în jur, uită să se ocupe de ele. E ca în avion: îți pui masca de oxigen întâi ție ca să poți avea grijă de ceilalți. Fără resurse, nu mai ai de unde să dai, nu ai cum să susții pe altcineva, să găsești soluții (poți să le cauți ,dar va fi mult mai greu să le găsești), să fii creativ, generos, binevoitor, empatic.
Anul acesta a început cu vești îngrijorătoare legate de oameni dragi mie; vești legate de sănătate. Acestea mi-au amintit că suntem pe tărâmuri mișcătoare în această viață, că a ne purta ca și cum am fi nemuritori nu ne protejează, și că nu ar fi rău să ne facem trecerea prin viață mai frumoasă, mai lină, să apreciem micile bucurii, să ni le creăm chiar.
Pentru moment, am încălecat pe o șa și am plecat. Ah, stai, nu, am plecat cu avionul, cu o valiză mare în care am pus speranțele mele pentru restul anului, un vis sau chiar două, trei, mai multe; curaj, îndrăzneală, dar și un pic de delicatețe, să nu uit că porțelanul poate fi fragil. Poate chiar și ceva temeri, nu multe, că pe astea le las de obicei pe undeva prin jurul casei, orașului, poate pleacă hai-hui până mă întorc.