Dincolo de faptul că am o nostalgie a trecutului, fapt ce mă face să-l și glorific, pot admite că nu tot ce aparține trecutului este bun, cum nici tot ce aparține prezentului sau viitorului inovativ este de admirat.
Trecutul este, în egală măsură, și un loc al greșelilor din care cu toții am putea învăța, dar și un loc de unde am putea readuce în prezent lucrurile frumoase. Am invitat în acest articol câțiva oameni, cu structuri și personalități diferite, cu meserii diferite, cu vârste diferite, să-mi spună ce consideră că ar fi potrivit să reintegrăm în zilele noastre din epocile trecute. În ceea ce mă privește, mi-aș dori ca politețea/curtoazia să redevină un reper în orice interacțiune, să păstrăm telefonul ca o cale de comunicare nu doar cu scop, ci din interesul onest de a vedea cum este celălalt. Mi-ar mai plăcea să călătorim pentru a descoperi, nu pentru a da un check-in, să citim din plăcerea lecturii, să păstrăm tot ce e uman la vedere, să fim mai aproape de natură decât de tehnologie. Mi-ar plăcea să revăd supiere pe masă, cadouri ambalate în grabă, dar cu dragoste, femei naturale, unghii scurte și păr liber, buze imperfecte, rochii cu spatele gol, gesturi fine, bomboane fondante și flori drept atenții, tocuri scurte și ciorapi din mătase cu dungă, bărbați care poartă helănci din cașmir și parfumuri care le plac cu adevărat nu pentru că sunt la modă, adulți și copii educați, mai multă empatie și dragoste pentru frumos. Și poate peste toate, mi-aș dori să readuc EMOȚIA, acel minunat sentiment de care oamenii azi fie se feresc, fie nici nu și-l mai aduc aminte.
Aș aduce înapoi gentilețea. Nu știu dacă mai folosește cineva cuvântul ăsta sau dacă ne mai amintim ce înseamnă – dar, Tatiana, îți pot spune ce e pentru mine: delicatețea în raport cu ceilalți, gesturile mici, gesturile fără miză, discreția, grija de a nu-l răni inutil pe celălalt, timpul acordat unui om fără să te întrebi ce primești în schimb…
Gentilețea de școală veche și de cele mai multe ori anonimă.
Aș aduce înapoi vremea în care puteai să nu fii de găsit. Când plecam de acasă și nimeni nu știa exact unde sunt, cu cine sunt și, mai ales, ce fac. Fără „seen”, fără locație, fără obligația unui răspuns imediat. Ce timpuri!
Cred că n-aș aduce înapoi un obiect. Mai degrabă, aș aduce înapoi puțin mister.
Ah, și scrisorile de amor. Mai știi când iubirea avea și o formă fizică? Un timbru, o caligrafie, o hârtie… (Diana Ticiu)
O să încep cu un ritual care-mi lipsește, dar pe care nu l-aș vrea neapărat reintrodus în protocolul social contemporan – mi-e tare dor de dulceața de cireșe amare și de paharul cu apă pe care le primeai în calitate de musafir. Era adorabil și în același timp frustrant de puțină dulceață în farfuriuța care făcea mereu același zgomot la contactul cu lingurița măcar suflată cu argint. Mi-e dor de toate astea, dar le‑aș lăsa totuși acolo, în universul lor ocult-burghez ferit cu grijă de ochii proletariatului anilor ’70. Le-aș lăsa acolo la adăpost de urmașii respectivului proletariat. Nu de alta, dar ar putea fi ispitiți să pună dulceața pe croasantele lor cu unt. Dar e ceva ce aș vrea să văd și să aud din nou – mi-ar plăcea tare mult să reintroduc cuvântul beton cu sensul de „cool”. Mă deranjează lipsa de aleatoriu din „țiplă”, „bombă” și „top” în timp ce „blană” care scorează la randomness mă zgârie pe ureche cu un soi de vulgaritate zoologică peste care nu pot să trec. Beton e beton. E scurt, e puternic și creează combinații mult mai funny decât toate cele enumerate mai sus – „pâinea asta e beton”, de exemplu. Așa că, vă rog, spuneți „beton” din nou. Cât mai des. Mai ales dacă nu lucrați în construcții. (Dani Macarie – Creative Director)
Spun adesea că sunt o femeie de secol trecut. Am nostalgie puternică pentru lucruri vechi, oameni „vechi” și manierisme vechi, care se reflectă în preferințele mele pentru eroine literare, papetărie, veselă de porțelan, îmbrăcăminte strașnic croită, din materiale bune, moi, care se așază atent și seducător peste ani și chiar și peste lipsa de bani, mersul la operă, dar și muzica, aventura și libertatea cu care oamenii își dădeau întâlniri prietenești sau romantice în anii ’90. În anii ’90 nu erai conectat nonstop la dispozitive și, dacă aveai o întâlnire mișto, trebuia să aștepți până să-i poți spune celei mai bune prietene: „În sfârșit, m-am sărutat cu X!” Trebuia să iei metroul sau autobuzul ca să ajungi acasă, să stai cu sentimentul acela, să petreci mai mult timp în imaginație, iar asta era ceva foarte romantic. Foloseam telefonul pentru a discuta vrute și nevrute ore în șir, departe de social media, departe de aplicațiile de înfrumusețare și de polaritățile politice și interpersonale care ne-au făcut să uităm că politețea e mai importantă decât corectitudinea politică. Din fericire, m-am mutat într-un oraș unde digitalizarea nu e la modă, așa că îmi pot petrece mult timp scriind scrisori și trimițându-le prin poștă. (Ioana Casapu – Scriitoare)
Îmi plac plimbările cu timp, mersul fără grabă, cafeaua la ibric, ziarele și articolele, lenjeria de pat de bumbac fin, cănile de porțelan, paharele de cristal. Documentarele despre iubiri, filmate în alb-negru. Iubesc și schițe înrămate, și parfumul de trandafir, și semnele de carte, și cărțile groase, dar cu pagini fine. Iubesc să stau pe terasă cu ochelarii de soare și în caftan lung. Totuși, toate obiectele din jurul meu, pe care tare le îndrăgesc, și sunt acolo cu un strop de poezie, le am ca să îmi dea fundația unei zile în care construiesc și devin mai rezilientă, mai puternică și mai optimistă. Nu aș readuce mult înapoi, ci aș fi dovada că pot exista și acum. Îmi construiesc existența iubind și respectând trecutul și iau de acolo tot ce simt că îmi aparține. (Adela Jecza – Directoare Fundația Jecza și fondatoare Epretext și Valuable Paris)
Aș vrea să readuc din trecut oamenii dragi care nu mai sunt printre noi, tata, bunicul, mamaie, câinii care mi-au murit. Aș vrea să readuc din trecut timpul mai mult pe care îl aveam la dispoziție. Aș vrea să readuc din trecut niște acorduri de pace care au fost semnate și ulterior încălcate. Aș vrea să fac cumva ca ele să își fi urmat cursul firesc. Aș vrea să readuc din trecut spațiile verzi care nu mai sunt, înghițite de beton și de gri. În rest, moda anilor ’70 și ’80 se tot întoarce și asta îmi place. Muzica acelor ani se întoarce și îmi place și asta. Altfel, sunt un om al prezentului și nu îmi doresc să aduc altceva din trecut, având în vedere că omenirea nu a învățat prea mult din greșelile trecutului. Și asta înseamnă că trecutul nu și-a făcut treaba foarte bine. Sistemul de educație are el însuși de învățat.
Cam așa. (Noemi Meilman – PR)
Mi-ar plăcea dacă ar fi să readuc în prezent ceva ca să aduc oameni și detalii. Scriitori sau pictori, muzicieni și alți artiști care ar mai avea multe de spus prin arta lor, dar și rude sau prieteni care nu mai sunt. Aș readuce furourile impecabile de mătase și dantelă, precum și chimonourile pictate sau brodate manual, unicat. Calapodul perfect al saboților din anii ’60, când puteai să porți tocuri inclusiv la plimbări lungi, pentru că erau comozi, nu doar frumoși. Aș readuce elemente care sunt utile doar plăcerii de a le admira. Mai ales perne de catifea și mătase satinată sau brocart, bomboniere și fructiere, chiar dacă le folosesc doar pentru bijuterii sau țin în ele conuri de brad, pietricele adunate la plimbări sau sticle cu parfum. Aș readuce și scrisorile de dragoste sau cele tip confesiune între prieteni, adevărate, scrise de mână, dovezi mai sincere ale sentimentelor decât likeurile de pe Instagram sau e-mailurile fără curtoazie. Am primit cândva o poezie de la un băiat, pe mail. Am printat-o și am și învățat-o pe din afară, era foarte frumoasă, dar vanitatea feminină și-ar fi dorit să facă parte dintr-un manuscris și apoi o carte, să știu că văd și alții ce gânduri am inspirat. Acum, dedicațiile sunt mult mai seci, „te plac”, „te vreau” sau „te iubesc” se exprimă mai des în buchete, inimioare online etc. Aș vrea să se poată spune clar, cu detalii, orice simțământ sau intenție, nu doar sugestii limitate, fără nuanțe. (Ana-Maria Năcioiu – PR & jurnalist)
Nu sunt neapărat un nostalgic, ba chiar mă bucur că lumea avansează tehnologic atât de repede. Însă m-aș bucura ca în viteza asta amețitoare cu care înaintăm spre viitor să nu uităm să luăm cu noi şi lucrurile bune pe care le-am creat în timp: politețea, un sistem de valori bazat pe merite reale, plăcerea lecturii, un anume fel de eleganță. Discuțiile despre cea mai recentă carte citită sau film văzut, în loc de cele despre personaje care apar pe TikTok sau într-un reality show. Ah, şi dansul! Mi se pare că lumea dansează mult, mult prea puțin în zilele astea! (Ovidiu Mureșanu – Digital Gentlemen)
Aș readuce în prezent libertatea pe care ne-o oferea un internet rudimentar, de la care chiar puteam să ne deconectăm pentru a trăi cu adevărat, telefoanele fixe, revistele și MTV-ul, bucurându-ne de muzică pentru că nu aveam cum să filmăm. Și mi-e dor de întâlnirile de acasă, tocmai pentru că nu ne urmăream zilnic viețile pe stories, era timp să ni se facă dor unora de alții, iar revederile noastre aveau un sens real și erau, paradoxal, mult mai dese. Am câștigat enorm la capitolul viteză, dar am sacrificat pe parcurs tocmai profunzimea momentelor simple. Mi-ar plăcea să reînvățăm să stăm unii cu alții fără grabă și fără teama constantă că ratăm ceva pe un ecran. (Rareș Bârsan – Muzician)
