Pe vremea mea, performanță însemna să termini școala cu 10 pe linie, așa că ani la rând am alergat după nota maximă, având grijă nu care cumva să „îmi stric media” cu vreun 8. Doamne ferește de mai puțin ca perfect! Și așa m-am obișnuit să mă răsplătesc cu iluzia premiantului pentru multe după-amieze de joacă ratate. Evident, nu am știut niciodată de nota maximă la toate materiile, dar luasem de bun acest etalon și mai toată viața am cărat după mine obsesia de a ști perfect toată lecția. Îmi aduc aminte că într-o iarnă chiar am lipit carnetul de note de geamul nostru fără termopan, ca să îl vadă Moș Crăciun și să bage mâna în sac „în consecință”… L-am dezlipit cu flori de gheață în dimineața de după, dar, judecând după cadou, Moșul nu a fost prea impresionat. Dacă mă gândesc un pic, îl înțeleg… cred că mitul elevilor de 10 pe linie a subminat șansa la o copilărie imperfectă, dar mai plină de joacă a multor copii din generația de atunci.
Cât despre mine, ai fi zis că m-am învățat minte după ce în clasa a XII-a am făcut ulcer pe fond de stres pentru că am ținut să particip la două olimpiade naționale în timp ce învățam la șapte materii diferite, pentru bac și facultate. Trebuie să fii perfect la toate or to die tryin… Asta era deviza mea și cred că întrebarea „A luat altcineva o notă mai mare decât tine?” a avut mult de-a face cu ea (pe lângă trăsăturile de personalitate). Câțiva ani mai târziu, terminam facultatea și, cu toate că din anul doi aveam un job de minimum 10 ore pe zi, am revenit la tiparul meu de „premiantă”, străduindu-mă să termin cu cea mai mare medie din an. Nota de plată: 4 kg scădere în greutate în două săptămâni. Cine m-a mai întrebat vreodată de media de absolvire? Nimeni. La ce mi-a folosit ea în viață? La absolut nimic. Mi-au folosit cunoștințele acumulate atunci, e drept, dar tot ce am memorat cu forța și pentru notă a fost prin memoria de scurtă durată, așa că s-a șters din minte.
Dar relația mea cu perfecționismul era abia la început… asta aveau să afle pe pielea lor toți viitorii mei colegi de birou. Aproape un deceniu am fost conștiincioasa care credea că trebuie să aibă răspuns la orice întrebare și care îi presa non-stop pe ceilalți să facă mai mult, mai bine, mai repede. Nu concepeam să ratez vreun deadline, chiar dacă toată echipa era la limita de burn out. Rezultatele erau bune, dar colegii mă urau. Mă urau și prietenii pe care îi amânam tot timpul în favoarea orelor suplimentare. Iar corpul meu începea și el să mă urască. „Ești mult prea perfecționistă”, auzeam adesea la evaluare.
Dar ce putea fi rău în a avea standarde ridicate și „a scoate” ce e mai bun din oameni, mă întrebam… Într-adevăr, perseverența și așteptările ridicate sunt puncte-forte, esențiale pentru orice performanță în business și în viața personală. Acestea atrag o motivație ridicată și sunt un avantaj competitiv de necontestat. Dar atunci când încep să se strecoare pe lângă ele rigiditatea și concentrarea excesivă la detalii sau la rezultate, apar sâmburii nesănătoși ai perfecționismului.
Ce este perfecționismul?
Termenul în sine e suprautilizat și adesea neînțeles. Asociația Americană de Psihologie definește perfecționismul drept „tendința de a cere altora sau de la sine un nivel de performanță extrem de ridicat sau chiar fără cusur, care depășește nivelul cerut de situația dată”.
Din perspectiva psihologiei clinice, perfecționismul implică o „rigiditate paralizantă” în spatele căreia se află o aversiune față de eșec și/sau o nevoie profundă de acceptare. De asemenea, perfecționismul este „inadaptativ”, ceea ce înseamnă că un perfecționist va rămâne aderând rigid la un standard pe care și l-a stabilit, chiar dacă contextul sau situația s-a schimbat.
Perfecționismul nu este, deci, despre standarde înalte. Este despre standarde imposibile și irosirea de resurse prețioase pe lucruri care sunt suficiente așa cum sunt. El nu trebuie confundat nici cu conștiinciozitatea și nici cu munca asiduă.
În călătoria mea, detoxifierea de aceste așteptări imposibile a venit târziu și a fost una dintre lecțiile neașteptate ale maternității. Pentru o mamă care se întoarce la birou după patru luni, perfecționismul nu mai e pe lista de opțiuni. Lupta pentru somn și supraviețuire îi iau locul. Am avut noroc și de trecerea într-un mediu organizațional mult mai prietenos cu ideea de pauză, amânare, extindere de deadline și mult mai puțin prietenos cu ideea de weekenduri la birou.
Așa se face că azi mă declar „vindecată” de perfecționism și cred că încep să înțeleg de ce viața e mai bună fără el:
Perfecționismul este mai degrabă o slăbiciune decât o calitate. Oamenii perfecționiști sunt deloc sau doar cu foarte puțin mai performanți decât ceilalți. Cu toate că ei pot dovedi o motivație mai puternică, un engagement mai ridicat și, de multe ori, disponibilitatea de a lucra suplimentar, perfecționismul care îi caracterizează devine un factor de risc pentru o serie de probleme serioase: burnout, stres, workaholism, anxietate și depresie – lucruri care afectează negativ nu numai eficiența la job, dar și calitatea vieții personale. Pe lista de efecte negative se pot înscrie și tulburări de alimentație, sindromul stresului post-traumatic, dureri de cap ori insomnii cronice.
Azi se estimează că unu din cinci tineri are tendințe de perfecționism, înscriindu-se într-unul din cele trei tipuri principale de perfecționism:
– perfecționism orientat spre sine: așteptări excesiv de mari de la propria persoană;
– perfecționism prescris social: așteptări excesiv de mari în plan social;
– perfecționism orientat către alte persoane: așteptări excesiv de mari de la ceilalți.
Perfecționismul ne împiedică să profităm de cei mai importanți învățători: greșelile noastre. În esență, perfecționismul este o modalitate foarte defensivă de a-ți trăi viața încercând să te strecori printre eșecuri ca printre jaloane. Însă a greși și a confrunta eșecul este o parte necesară a creșterii, a învățării și a devenirii umane. Asta ne ajută să fim mai buni la job, în relații și în viață, în general. Și mă întorc aici la ce interpretare dăm unei note bune… „Am luat 7, dar, asta e, data viitoare voi fi mai atent” sau „Am luat 7, sunt praf la mate!” „Perfecționismul nu e numai un comportament. E un mod de raportare la propria persoană.” Când te străduiești pentru perfecțiune, de multe ori poate însemna că nu te simți confortabil cu emoțiile negative. Dar dacă nu ne permitem să experimentăm emoții dureroase, ne pierdem și capacitatea de fericire.
Social media hrănește cultura perfecționismului prescris social. Câteva cifre: în 1989, doar 9% din studenții americani, britanici și canadieni au declarat că se simt „presați de societate” către a fi perfecți. Până în 2017, cifra respectivă se dublase, la 18%. Până în 2050, proiecțiile indică faptul că unu din trei tineri va raporta niveluri relevante clinic de „perfecționism prescris social”. Cu alte cuvinte, părerea tot mai multor oameni despre sine va fi bazată pe ceea ce cred ceilalți despre ei. Mai multe Like-uri, mai multă valoare (percepută) de sine… o concluzie pe cât de nesănătoasă, pe atât de provocatoare pentru părinții și educatorii care se confruntă cu ea.
Ca să ne vaccinăm împotriva perfecționismului, avem nevoie de mai puțin on-line, de mai multă îngăduință față de sine și de mai multe dovezi de iubire necondiționată de succesul social. Să ne îmbrățișăm vulnerabilitățile și să ne privim eșecurile în ochi. Ah, și poate să nu scriem niciodată în CV că avem „calitatea” de a fi prea perfecționiști…
