Resurse, investiții, acceleratoare de business, norme și avantaje, interese și imagine. În timpul ăsta, eu râd de brățările tenis cu diamante, mașinile luxoase și de femeile care vânează bărbații cu pantofi maro, expensive, din piele fină, made in Italy. Dă-i naibii de pantofi, femeie, picioarele care te vor însoți sunt mai importante. Poate o să vrei să mergeți și fără să atingeți pământul, într-o bună zi, și nu o să puteți și o să dai vina pe pantofii lui, pentru care te-ai luptat ca o activistă acum ceva vreme.
Hai, lasă-mă, zice chiar acum o doamnă care e convinsă că e mai bine să deții decât să simți. Concretul versus efemerul este un skandenberg inechitabil, aici, unde fiecare își pune ochelarii de soare să poată privi viitorul strălucitor, vorba lui Lynch. Primul va avea mereu ascendentul pe care doar o societate, cândva restrictivă, actualmente lipsită de gândire individuală, precum a noastră, îl poate oferi de la sine.
Concediez ideea și revin la mine doar ca să-mi fac mie o declarație de auto-cunoaștere și altora o invitație de a mă pune la zid, dar, cum eu sunt o tipă foarte politicoasă, voi întoarce aproape pe nevăzute invitația de a se uita printre fisurile zidurilor proprii, că dacă nimeni nu dă în brânci să repare, la propriu, acoperișul vecinului, ci doar pe al său, cam același registru ar trebui păstrat și aici.
Dacă plăcerea nu alunecă de undeva, nu pot face nimic. Oaspete al plictisului, al niciunui alt mod de participare decât afectivă, cu ceea ce mă înconjoară, niciodată interesată de PIB-ul țării și de filmele care rulează la mall, aproape în fiecare seară, mă urc în mașina veche, moștenită de la tata, în haina de blană lungă berlineză, cu părul întotdeauna proaspăt spălat (o obsesie) și rece, mirosind a J.L. Scherer ca în ’79 și o tai pe Eminescu, Catargiu, Rosetti, Moșilor și de acolo mă pierd pe străzi ca un vector al nepăsării care nu sunt. Nevoia de a revizita trecutul acestui oraș, flanând printre ruine și case abandonate – aproape niște non-locuri, conform lui Marc Augé, dar nu neapărat, în cazul meu dezvoltându-se de la zi la zi o relație de intimitate, chiar de tabiet care ne leagă, anulând ideea de tranzitare ocazională –, este una dintre marile mele plăceri. Nu mi-o reprim, pentru că nu am multe faruri din care să radieze plăcere în acest timp, pe care urmașii urmașilor noștri îl vor glosa drept timpul care nu a lăsat niciun heritage și în acest oraș, în care oamenii miros a Silan și a ipocrizie.
Du-te pe Cavafii Vechi, cu o cafea în mână, duminică dimineața, pe la 11.00, când soarele luminează difuz străzile pietruite, și vei găsi o arhivă a nostalgiei. Să observi viața din mijlocul ei nu e puțin lucru. Ferestrele din mahalale sunt mai ferestre decât cele online, care nu creează un spațiu de reflecție adevărat, iar să vorbești cu oamenii de aici e poate singura ocazie să mai ai o conversație sinceră, fără „face-lifting”, o conversație cât se poate de raw, despre toate lucrurile pe care nu le vei auzi niciodată în altă parte. Oamenii străzii sunt poate ultimele exemplare ale speciei, care ți se vor arăta în marea și diversa imperfecțiune umană, învinși doar de neșansă, dar niciodată de intenția/dorința de a te înșela cu privire la cine sunt și cine au fost. Ieși noaptea pe stradă și urmărește-i cu privirea. Nu îi judeca cu trufie, așa cum nu te judeci nici pe tine, pentru greșelile tale. Fii blând cu ei, așa cum te-a învățat psihologia modernă să fii, și cu tine.
O dată la ceva timp, îmi place să reconstitui traseele afilierilor geo-sentimentale. Endorsez timpul trecut trăit, cum știu și cum pot mai bine. Trec prin toate zonele unde cândva am simțit lucruri, astăzi obiective emoțional-muzeale. Mai exact, fac „pelerinaje”, cum le numește Aciman. Via Margutta a lui este Strada Toamnei pentru mine și la fel ca el simt că „oriunde te întorci, dai peste amintiri – ale tale, ale altcuiva, ale orașului”. Am întotdeauna cu mine un carnet de buzunar, un pachet de țigări și muzică. Ce n-am putut spune cândva devine un regret greu de suportat, în lipsa ocaziei de o mai face. Îmi bag nasul atunci în gulerul hainei și inspir trecutul prin toate mirosurile pe care, spre exemplu, doar o haină de blană le poate aduna zi cu zi, an de an, conservând, niciodată la rece, tot ce n-ai putut construi pe ruinele nopților. Stele și țigări iarăși și poate un Indulge me in this nostalgic town sunt singurele borne ale autoamăgirii. Mă mai amăgesc cu o prăjitură Opera mâncată aproape seară de seară, cu privitul halourilor portocalii din jurul becurilor, în serile cu ceață, cu mirosul de tămâie pe care o aprind aproape în fiecare dimineață.
Prin ferestrele luminate pal, la orele serii, scenele de viață curg cu onestitate. Poți vedea multe trecând la pas sau din mașină. Actanții sunt naturali, se expun, nu au conștiința că ar putea fi observați, deși nu au pus niciun obstacol între trecători și intimitatea casei. Este poate o ocazie unică de a mai vedea cum arată o femeie fără filtre, un bărbat fără siguranță, un buchet de flori în vază fără Instagram, o oală arsă răcindu-se pe pervaz. Este poate ceea ce echilibrează o epocă a falsei perfecțiuni, falsei bunătăți și a falsei fericiri.
Este și posibilitatea de a te întreba, așa cum o întreabă Tomek pe nașa sa, în filmul lui Kieslowski, A short film about love, când o vede pe Magda, vecina lui din blocul de vizavi, plângând, Why do people cry?
O curiozitate venită dintr-o intruziune, ai spune, dar care se transcrie într-o preocupare binevenită de a te interoga, de a observa fragilitatea în spațiul familiar al celuilalt, de a-ți schimba perspectiva și poate de a te apropia.