Bucureștiul este un oraș dezvoltat pe orizontală, își înghite de la an la an periferiile, le absoarbe ulițele, casele și parcurile în granițele sale lacome și le integrează treptat din rural în urban.
A devenit un palimpsest1 în extensie, un palimpsest al drumurilor la ora de aerobic, fie în șpagat, fie în dublu axel, fie în triplu tulup. Și-a lungit (și nu prea și-a lățit) drumurile de la decadă la decadă. Drumurile ba podite cu lemn, ba cu piatră de râu, ba cu piatră cubică de bazalt, ba cu macadam și asfalt încins. S-a expandat ca o boabă de porumb pusă în tigaie la prăjit. Cu sare și ulei.
Vă invit să faceți un experiment: luați câteva floricele de porumb și tăiați-le transversal. O să vedeți cât de mult se aseamănă cu profilul granițelor Bucureștilor de la 2023. Și desigur că acest profil al orașului și-a schimbat forma radical de-a lungul timpului. Hai să vedem cum.
Am pornit în căutarea poveștilor de dragoste. De dragoste între locuitori și oraș, între oraș și cei care l-au construit, cei care l-au îngrijit, cei care l-au iubit și, poate, părăsit. Oraș cu zeci și zeci de straturi peste care s-a așternut cenușă, praf și macadam, unele s-au șters de tot, unele se mai văd vag, iar altele au rămas timizi martori ai timpului.
Așa cum a rămas, la Muzeul Municipiului București și bârna de lemn care cândva „podea” vechiul Pod al Mogoșoaiei, Calea Victoriei de astăzi. Acesta este al doilea episod din seria #IubeștiBucurești, în care vă lansez invitația de a vă reînnoda relația afectivă cu orașul, de a-l privi altfel și de a vorbi, la propriu, cu el.
O metodă de a sta la povești cu orașul nostru este de a-i interoga (și decodifica) hărțile. Suntem la 1781, un elvețian pe nume Sulzer (căpitan, muzician și istoric) vine și trasează prima hartă cunoscută a orașului. Sulzer se afla în Transilvania în rangul de căpitan într-un regiment austriac, unde a intrat în legătură cu românii, la Brașov și Reghin (unde, apropo, l-a cunoscut și pe Petru Maior, mare om, mare caracter: scriitor, filolog, istoric și el, dar și reprezentant al Școlii Ardelene).
Apoi Sulzer a trecut în sud, înspre Țara Românească, unde și-a petrecut mai mulți ani, începând din 1776, la Curtea lui Alexandru Ipsilanti. Ca să cunoști, să înțelegi un teritoriu nou, în primul rând îi faci o hartă. Mai ales dacă vii din Vest și mai ales dacă vii din armată.
Comandanții militari aveau nevoie să cunoască vecinii sau locurile în care urmau să se desfășoare confruntările armate, iar hărțile erau cel mai facil instrument. Așa că asta a făcut și Sulzer și a identificat pe harta sa șase străzi principale şi aproximativ 30 de clădiri: biserici, mânăstiri, Curtea Domnească, hanuri şi case. Un poligon neregulat ce gravitează în jurul Curții Domnești și este traversat de o Dâmboviță capricioasă.
Facem un arc în timp până la 1871 când deja avem o formă (oarecum) circulară, mai degrabă o amibă colorată și veselă, cu un nucleu coagulat de ulițele „târgului dinlăuntru”. Planul lui Pappasoglu, colonel, istoric, cartograf și geograf pasionat de arheologie, a fost dedicat țarului Rusiei, Alexandru al II-lea Nicolaevici, și ne arată străzi trasate printre grădini de zarzavat și vii, noua gară Filaret, cu tot cu aburul de la locomotivă, șoselele de centură și barierele orașului (ce delimitau clar accesul), ilustrații care fac din această hartă o mică bandă desenată a orașului nostru.
Mai sărim 50 de ani până la 1921, o perioadă de transformări radicale pentru Capitală. Noul plan al orașului București, realizat de căpitanul Mihail Pântea din Marele Stat-Major General al Armatei, arată un oraș în expansiune. Marile bulevarde fuseseră trasate, după logica haussmanniană (după numele baronului Haussmann, care a transformat Parisul) de pseudo-fluidizare a transportului, odată cu primele automobile care înlocuiau treptat vechile trăsuri. Bulevarde cu trimiteri monarhice, ulițe transformate în străzi care încep să respecte regulamente clare în ceea ce privește lățimea, alinierea și materialele de construcție.
Trecem de la bolovani de râu la piatra cubică de bazalt. Dâmbovița fusese deja sistematizată de pe la 1880 ca să nu mai inunde locuințele concitadinilor noștri cu meandrele sale răsfățate. Barierele se extind, apar noi fabrici, de cărămizi, de var, de săpun, noi spitale: igiena și confortul anilor ’20 încep să-și spună cuvântul. Grajdurile sunt încet înlocuite de garaje. Primul automobil fusese înmatriculat în București în anul 1900. Apar benzinării. Potcoavele cailor scot scântei pe noile bulevarde ce taie orașul de la nord la sud și de la est la vest, mult mai delicate decât roțile primelor Herstaluri, Peugeot, Benz sau Oldsmobile aduse din Vest. Automobile ce tânjeau după macadam. Din ce în ce mai multe planuri și hărți. Reperele geografice și spațiale erau din ce în ce mai necesare.
Sărim încă aproape 50 de ani, suntem la 1969, orașul experimentează comunismul, naționalizările, raționalizările și planurile cincinale explodează. Orașul și ale sale granițe încep să semene cu „floricica de porumb” de astăzi. Referințele monarhice și burgheze trebuie să dispară. Originile „sănătoase” primează și orașul se umple de macarale. Se plănuiește un nou „acoperământ” pentru Dâmbovița și se șușotește despre un viitor metrou.
Tăvălugul modernității și al progresului a adus rapid și macadamul la nivelul solului. Uneori a înlocuit vechile pietre, alteori a fost turnat rapid, peste vechile dale sau pietre cubice de bazalt. Astăzi mai vedem mici cratere la nivelul asfaltului, mici urme pe pergamentul stradal ce ne povestesc despre niște vremuri ale trăsurilor cu vizitiu, ale tramvaielor cu cai și ale unui ritm mai puțin trepidant al orașului.
1. Palimpsestul este definit drept un pergament de pe care s-a șters scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text. La figurat duce cu gândul la o scriere (veche) greu lizibilă datorită ștersăturilor și corecturilor.