Cautare




, Contributor

Forbes Kids |
|

Obraznic sau încrezător în sine? Aceasta e întrebarea!

Nu este o noutate că încrederea și stima de sine sunt pioni-cheie pentru reușita în viață, iar noi, părinții, suntem direct responsabili de cultivarea acestor concepte. Dar... ce înseamnă, de fapt, această stimă de sine? Are tangențe cu obrăznicia? Cum se construiește? Unde greșim fără să știm? Ne răspunde la toate acestea Bogdana Bursuc, psihoterapeut și psiholog specialist în psihologie clinică.
30 interviu Bogdana Bursuc vopsea shutterstock_60760258

Se tot vorbește despre stima de sine ca răspuns la multe probleme cu care se confruntă copiii, ba chiar și adulții. Ce este, de fapt, stima de sine și în ce condiții se dezvoltă?

Într-adevăr, stima de sine este răspunsul multor probleme cu care se confruntă copiii. În egală măsură, este și un concept-umbrelă care ne dă o explicație, dar pentru a ne fi util, trebuie să-l înțelegem. În esență, stima de sine este un rezultat, este ceea ce înțelege fiecare despre el însuși în urma interacțiunilor cu persoanele de referință din viața sa. Toate interacțiunile au importanța lor, dar din perspectiva stimei de sine, cele care vizează răspunsul la nevoile emoționale și de atașament ale copilului sunt cele mai importante.

Mai exact, stima de sine se referă, într-o ordine evolutivă, la sentimentul că am dreptul să exist, că nu sunt o povară, că aparțin, că merit, că le pot arăta celorlalți ce gândesc și ce simt. Este sentimentul de siguranță, când am nevoie de ceilalți, și sentimentul că pot fi iubit așa cum sunt. Stima de sine este afectată atunci când copilul este nevoit să renunțe la sine, să se autocenzureze sau să se transforme în altcineva la nivel profund, pentru a putea fi acceptat și iubit, pentru a menține relația cu adulții de referință.

Deseori, încrederea și stima de sine sunt asociate cu obrăznicia, răsfățul, tupeul, îngâmfarea. Există vreo legătură? Cum le diferențiem?

Principala ocupație a copiilor sănătoși este dezvoltarea și cunoașterea personală. Acest lucru se face prin explorare și testarea limitelor puse de adulți. În acest caz, nu este nimic în neregulă cu copilul, ci mai degrabă asta spune ceva despre adultul care se uită și evaluează respectivele comportamente ca obrăznicie, tupeu, îngâmfare. Adică este vorba despre așteptările, standardele și valorile adultului. De exemplu, deseori, copiii sunt etichetați ca obraznici pentru că fac lucruri care aduc disconfort părintelui (îi consumă timp, energie, trebuie să strângă, să curețe, să renunțe la timpul pentru el etc.). În acest context, este deosebit de important să ne amintim că multe dintre lucrurile care îi fac pe copii să se dezvolte, să cunoască și care le cresc stima de sine îl solicită pe adult și chiar îi pot crea disconfort, în funcție de așteptările și valorile sale. În egală măsură, atunci când încrederea în sine și stima de sine ridicate ale unui copil sau adult ne deranjează și ne duc cu gândul la obrăznicie, tupeu, îngâmfare, este posibil ca al șaselea simț al nostru să nu ne înșele și, într-adevăr, să fie ceva problematic acolo. De multe ori, persoana cu stimă de sine scăzută și o relație proastă cu sine dezvoltă strategii de a trăi cu asta, bazate pe mândrie. Ceea ce înseamnă că se crede deseori superioară celorlalți, își permite lucruri pe care alții nu și le permit sau face o virtute din punctele sale slabe și din suferința personală.

Există vreo capcană pentru părinți?

Principala capcană este că mulți dintre noi chiar credem că dacă încurajăm copilul, îl lăudăm sau îi susținem exprimarea liberă a personalității vom avea de-a face cu un copil răfățat, obraznic, îngâmfat. Această capcană este foarte greu de evitat atât timp cât există un discurs social care sancționează exprimarea emoțiilor, dezinhibarea și exprimarea liberă (de exemplu: furia, mândria, nemulțumirea sunt considerate frecvent o problemă și este de preferat să strângem din dinți, să fim calmi, smeriți și recunoscători). Asta nu înseamnă că nu trebuie să existe reguli și limite. Dar, de multe ori, de teama unor consecințe neplăcute, copiii sunt cenzurați „din fașă“ în exprimare și trăiri de noi, părinții, care am integrat acest discurs social și poate chiar ne-am identificat cu el. Singurul aliat sănătos în dezvoltarea personalității copilului sunt regulile și limitele care nu sunt bazate pe fricile adultului și pe gura lumii.

Cine este responsabil de cultivarea încrederii în sine a copilului?

La nivel micro, părinții, mama și tata, ceilalți adulți reprezentativi – bunici, educatori, profesori și, după cum se poate vedea, discursul social joacă un rol în modelarea personalității copilului, prin cenzurarea preferențială a unor aspecte și încurajarea altora.

Cum poate fi ajutat un copil să-și recapete încrederea când nu se mai place pe sine?

În primul rând, trebuie să se intervină cât mai repede. Este important ca imediat după fiecare incident să îi acordăm copilului timpul nostru. Cel mai mult, acesta își recapătă puterea când este ascultat, când îi acordăm timpul și atenția noastră. Acest lucru simplu îl va face să se simtă important, prețios și protejat. Și este esențial ca atunci când îl ascultăm să nu-l întrerupem pentru a-l corecta (la modul: Da, dar și tu ai greșit!), să nu minimizăm gravitatea situației pentru el (la modul: Așa sunt copiii!). La fel de important este să distingem cu finețe între situațiile pe care le poate gestiona singur și cele în care are nevoie de ajutor. Ce îl va face să-și recapete puterea este să gestioneze singur ceea ce poate gestiona singur și să-l ajutăm și să-l protejăm doar când nu face față. O mică notă aici legată de situațiile de bullying, care trebuie corect identificate și abordate și care, din păcate, sunt tot mai frecvente.

Care este vârsta vulnerabilă în construirea încrederii în sine?

Ce-a mai mare vulnerabilitate este în primii 2 ani de viață și continuă până în jurul vârstei de 6 ani. Dacă bazele sunt puse bine și copilul învață că aparține, că merită, că le poate arăta celorlalți cine este el cu adevărat, atunci startul este bun, iar copilul va fi mai solid la eventualele provocări adresate stimei de sine.

Și părinții greșesc… câteodată. Care sunt cele mai frecvente greșeli care știrbesc stima de sine a copilului?

Oh, sunt multe. În primul rând, avem tendința să ajutăm și să protejăm copilul în exces: îi dăm noi mâncarea cu lingurița, îi desenăm planșe și îi rezolvăm problemele. Este foarte ușor să faci asta când iubești și, mai ales, când este vorba de propriul tău copil. Dar excesele, fie ele de ajutor, fie de protecție, nu sunt bune! Copilul primește mesajul că nu poate, nu se pricepe, nu știe, din moment ce nu este lăsat să experimenteze sau că există altcineva care face mai bine lucrurile. În plus, nici nu își va dezvolta abilitățile necesare și, realmente, nu se va pricepe sau nu va ști, ceea ce îi va afecta stima de sine. O altă greșeală frecventă este controlul și verificarea. Poate că noi, ca părinți, suntem mai liniștiți și dormim mai bine noaptea dacă ne asigurăm că totul e la locul lui. Copilul  înțelege prin asta că nu avem încredere în el și, probabil, nici n-ar trebui să avem, din moment ce suntem mai mari și știm mai multe.

Nici compararea cu ceilalți copii nu este sănătoasă, nici presiunea pentru performanță. Deseori, confundăm performanța cu o premisă a succesului în viață. Studiile spun însă că performanța are de-a face cu productivitatea și cu cifra de afaceri, dar nu cu starea de wellbeing și cu stima de sine. Mecanismul prin care presiunea pentru performanță dăunează stimei de sine a copilului este următorul: când este vorba de performanță, niciun rezultat nu va fi suficient. Copilul va primi mesajul că nu este destul, oricât s-ar strădui. În plus, noi, ca părinți – fără să ne dăm seama -, vom condiționa căldura și afecțiunea noastră de performanța copilului, implicit sau explicit.

Un alt lucru care afectează stima de sine a copilului este dificultatea noastră de a găsi echilibru între educare și libertatea de exprimare. În numele educării, cenzurăm copilul și ignorăm ceea ce el ne transmite ca mod de a fi, ca înclinație.

Cum recunoști un copil cu stimă de sine scăzută?

Indicatorul cel mai elocvent este teama. Copilul cu o stimă de sine scăzută este temător, ezitant, nu încearcă, nu abordează situații noi. Are nevoie de multe confirmări, nu face singur sau nu ia decizii singur.

Dar indiciile care dezvăluie o stimă de sine ridicată?

Un indicator important al stimei de sine ridicate este autonomia. Copilul poate face singur lucruri corespunzătoare vârstei. Este interesat să exploreze, să-și testeze limitele, are o relație bună cu insuccesul sau greșeala. Nu le privește ca pe un eșec. Se simte confortabil să ceară și să primească ajutor atunci când are nevoie.

Concret, prin ce metode îți păstrezi autoritatea,  ajutând copilul,  în egală măsură, să se simtă competent, iubit și valoros?

Simplu. Părintele trebuie să fie pentru copilul său un om MAI MARE, MAI PUTERNIC, MAI ÎNȚELEPT, MAI BUN. Este necesar ca părintele să fie autoritar și, neapărat, să pună limite. În acest fel, copilul se simte în siguranță. Singura problemă care poate apărea între „autoritate“ și „iubit“, „valoros“, „competent“ este atunci când părintele, ajuns la capătul puterilor, devine autoritar cu furie sau disperare. În acest caz, el va fi o autoritate neproductivă. Va induce frică, nesiguranță și îl va face pe copil să se ascundă în relația cu părintele lui.

Cum să crești și să păstrezi stima de sine a copilului pe termen lung? Ce activități extracurriculare sunt recomandate în acest sens?

Cred că sportul este o activitate care oferă mulți factori de protecție pentru stima de sine. Contează, bineînțeles, profesorul și metodele de motivare și învățare pe care le aplică. Însă esențială este calitatea relațiilor interpersonale – copilul să fie auzit și respectat ca persoană, cu preferințele, nevoile și neputințele lui.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii