Mie nu-mi place să mănânc singură. Asta poate fi problematic. Mai ales când călătorești. Într-o vreme, mi se părea deprimant. Poate și de aceea țin, aproape fără să-mi dau seama în virtutea cărui resort, la ritualul micului-dejun de sâmbătă dimineața și al sărbătorilor cu noi toți la masă. În sfârșit, poate (și) de asta mănânc mai cu poftă când ieșim în oraș decât acasă, unde telefoanele zumzăie de e-mailuri, caietele de teme și sfârșim prin a ne lua farfuria în poală, cu tot cu laptop, și a migra sub o pereche de căști, într-un document word, pe un drive, la granița unui wetransfer.
La restaurant nu prea se întâmplă. Împarți mâncare și să-ți zic ce mi s-a întâmplat, meniu pe hârtie sau scanat cu QRcode. Mai mult însă, cred că sărbătorești discret întâlnirea, evadarea din cotidian, minutele sau orele cu un celălalt. Te hrănești inclusiv din schimbul de replici, de anecdotică, de râs, uneori și de tăcere. Mănânci mai bine. Nu neapărat pentru că e mai bun, cât pentru că ești într-o variantă a ta mai conștientă de context. Gastronomic și nu numai.
De curând am plecat destul de valvârtej și am anulat rezervarea ulterioară pentru o aniversare plănuită într-un restaurant unde mâncarea era bună, la modul onest, dar unde era frig. Foarte frig. Nu prea puteam fi noi înșine, pentru că eram niște noi zgribuliți. De unde concluzia că atmosfera bate desertul, bucuria de a te îmbrăca, de a-l lua pe celălalt de mână și de a explora variante de cocktailuri fără alcool fac mult mai mult decât experiența molecular delicioasă. Pentru mine, cel puțin.
Revenind însă, mie îmi e greu să mănânc singură. Să mănânc, nu să ronțăi. Să stau la masă, fără să mă foiesc continuu, ca și cum aș aștepta pe cineva, să comand doar pentru mine, fără să mă biciuiesc să termin o salată în cincisprezece minute, ceea ce transformă experiența mai degrabă într-o corvoadă decât într-o pauză cu veleități de… masă.
O fac totuși în deplasări, pe principiul nesălbăticirii programate. Înainte nu o făceam. Deplasările solo erau exclusiv o continuă ronțăială, eventual în mișcare. Acum, nu. Acum, când încerc să nu-mi mai provoc nivelul de insulină continuu la duel și când am trecut, cumva, de vârsta la care să-mi fie rușine să întreb de o masă pentru o persoană, mă scot la masă în oraș. Mai ales în orașele noi pentru mine. De obicei îmi iau ceva simplu, de călătorie cu zboruri și puțin timp de respiro – o salată, o supă, o omletă, o variantă de comfort food oarecare. O extravaganță există însă și e crucială în alegerea locului – caut mereu o masă bună. Una cu perspectivă, una de unde să mă pot uita la oameni. Nu neapărat în farfuriile lor. Un loc de unde să văd conversații mai degrabă decât să le aud, să-mi imaginez cuvântul pornind de la gest, să simt stinghereala, bucuria, intimitatea, tensiunea, graba, ridicolul, răsfățul, împotmolirea, exuberanța, teama, bulversarea, vitalitatea celorlalți. A unor oameni pe care nu îi cunosc. Restaurantele au, din acest punct de vedere, ceva de sală de concert, o zumzăială continuă, mixată cu arome de bucătărie aglomerată, de bine ai venit, de nota, vă rog, de îmi aduceți și mie o apă nu foarte rece? și de încercați și ceva dulce? sau care e supa zilei?
O masă pentru o persoană e ca un bilet la film, singur(ă). E important, cum spuneam, să ai un loc bun. De curând, într-o deplasare de două zile, am stat la masă lângă o mamă și o fiică, ieșite împreună la prânz. Vorbeau într-o limbă pe care nu o înțeleg, ceea ce, într-un fel, a fost minunat. Impulsul de a trage cu urechea e omenesc și cu siguranță i-aș fi cedat. În cazul acesta însă, nu semantica era cheia întâlnirii. Inflexiunile din vocile lor se împleteau mai cald decât îmi aluneca mie cafeaua pe gât, strângerile ocazionale de mână, râsul înfundat al copilei care povestea animată, amuzamentul temperat al mamei construiau un spectacol din care m-am hrănit aproape hulpav timp de jumătate de oră, cât le-am stat alături, străduindu-mă să nu mă uit prea insistent, să nu zâmbesc prea mult, să nu proiectez ce nu e în poză. Numai că în imagine erau multe, multe pe care mi le doresc și în viitorul meu, cu sau fără desert. Un viitor al meselor cu multe voci și cu acel ceva de nenumit în aer care face ca într-un loc să fie cald, să fie bine, să fie spațiu pentru cel mai exclusivist design al tuturor timpurilor: cel al amintirii. Al imaginii care ne rămâne și din care, în filmul continuu al existenței, decupăm fotograme ale fericirii, așa cum a fost ea atunci și acolo. Un atunci și un acolo pe care poate le vom povesti cândva, când vom fi bătrâni, cine știe, și când mersul la restaurant va fi mai degrabă o provocare de motricitate decât de finanțe și de timp. O fantezie blocată între posibil și probabil. Ca tot ce e pe lume, de altfel.
Câteodată, când stai la o masă pentru o persoană, ești copleșit de singurătate. Iată-te aici, în luptă dreaptă cu salata ta, cu nimeni care să vorbească mai tare, de partea cealaltă a mesei, decât toate fricile tale, care au prostul obicei de a-ți reteza fără drept de apel pofta de mâncare, împingându-l pe posibil în fața lui probabil. Cât să nu mai reușești să guști clipa.
Alteori însă, singurătatea e doar o ipostază spectatorială. O stare conștientă de observator. Te vezi în ceilalți, te recunoști în întâlniri trecute și te intuiești într-un viitor care nu e garantat pentru nimeni, dar care e oricând… posibil. În orice zi în care nu mănânci singur și nu-ți mănânci sufletul de griji.
Când eu ceream nota, mama și fiica tocmai ceruseră din nou lista, să aleagă un desert. Poate o cafea, poate încă un ceva bun care să mai susțină câteva minute complicitatea. Le-am zâmbit în drum spre ieșire, cu timiditatea unui membru proaspăt admis într-un club mai scrobit. Mi-au zâmbit înapoi. Mi-au zâmbit cald înapoi.
Nu mai știu deloc ce am mâncat în ziua aceea, dacă era bun, caloric, interesant, reconfortant sau nu. Pe ele însă le voi ține minte. Erau, pur și simplu, fericite. Atunci și acolo.
Spre seară am plecat la aeroport, unde ai mei mă așteptau acasă cu versiunea à la carte de shopping de la supermarket. Erau răciți, obosiți și doldora de povești. Culinar, aș spune că a fost cea mai reușită zi din ultimul timp.