Mă întrebam zilele trecute despre motivele pentru care, deși creez multe povești în mintea mea, dialoguri fenomenale și multe rescrieri, de parcă aș fi în „Ziua cârtiței”, mă așez rareori în fața unei pagini albe să-mi aștern gândurile, revelațiile și, mai ales, emoțiile.
Pesemne că m-am obișnuit să mă ghidez după rațiune, să scriu cu un scop concret, în care uit de beneficiile călătoriei până la mesaj și mă concentrez doar pe rezultatul final. Sau poate că nu am fost niciodată atât de dominată de nevoia de a încadra în cuvinte tot ce gândesc și simt.
Am fost mereu ușor geloasă pe toți cei care desenează cu ajutorul cuvintelor forme care mișcă în jur oameni, care îi apropie, îi motivează sau inspiră. De fapt, e o admirație a fluxului creativ pur care se descarcă pe pagină sub formă de eseuri, povești, idei sau melodii, versuri pe care le porți cu tine când aștepți să se facă verde la semafor și găsești o mică bucurie sau conștientizare care-ți ridică colțul gurii, ca semn al valorii momentului petrecut cu tine. In extenso, aș putea spune că apreciez cu mare pasiune orice tip de expresie artistică, în coordonare perfectă cu ceea ce simți și ceea ce crezi, o libertare a spiritului care-și găsește o formă shareable, pe care noi ceilalți o preluăm cu poftă și nesaț, ne-o apropiem, îi adăugăm relevații personale și multă greutate pentru a traduce realitatea unică și, în același timp, comună în detalii.
Mi-aș fi dorit să am această nevoie intrinsecă și neghidată de expresie nefiltrată, dar mai degrabă reușesc să-mi canalizez energia creativă în cadre prestabilite, care au nevoie de o scânteie, de o lumină sau chiar de un mare reflector; pentru alții, nu pentru mine.
În concepte actuale, aș putea spune că luna macilor mi-a readus un fel de FOMO față de scris. De altfel, presiunea de a scrie te poate prinde pe nesimțite în cadre cotidiene, sub formă de dileme superficiale ce-mi ocupă timpi de tranzit, precum ce text să alătur unei poze pe Instagram. Aproape că textul devine uneori el însuși scopul distribuției (mă amuză exprimarea în română a funcționalităților de social media, e ca și cum ar vorbi Google Translate) și mă aflu captivă într-o dezbatere aprigă în care poza și-a pierdut din valoarea inițială sau poate că, încă din primul moment, ea nu a fost decât un pretext pentru a pune un text deștept.
Ei bine, în zona asta eram chiar expertă pe vremuri, pe Facebook: jocuri de cuvinte, versuri rupte dintr-o melodie sau o poezie uitată. Postările erau acel spațiu de joacă, ce îmi surprindeau creativitatea și spontaneitatea sub formă de doză creativă de consum rapid. Trei secunde de faimă pentru un concentrat de cuvinte deștepte.
Ciudat însă că în ultimele postări n-am mai pus nimic special. Chiar la cea mai recentă intervenție pe canalele social media, am fost extrem de laconică și mă blocasem într-un emoticon și butonul de publicare. Rămăsesem, oare, doar cu reflexul acțiunii de postare sau mă confruntam cu motivații noi? Nu-mi dădeam seama dacă ideea de a sharui imaginea a satisfăcut nevoia mea simplă de expresie. Sau poate nu eram inspirată de mai mult.
De unde își făcu loc gândul meu mai vechi cu exprimarea mea funcțională. Iar dilema s-a extins din nou într-o analiză mai profundă a nevoilor de comunicare, unde toate cunoștințele mele mă susțin timid atunci când avem de-a face doar cu nevoi simple; iar eu mă activez cu precădere când e vorba de urgențe sau lucruri esențiale. Mai mult, nu apucasem să stabilesc scopul și durata postării – oare ce compensam sau ce nivel de expresie satisfăceam?
Ceea ce face dificilă acordarea unei sentințe pe moment, era necesară activarea supragândirii pentru a săpa fiecare versiune posibilă, ori nu dispuneam de aceste resurse generoase de timp. Drept care m-am întors pentru o secundă în prezent. În prezentul care mă prinde, de cele mai multe ori, plimbându-mă pe străduțele trecutului sau aruncându-mă în proiecții în care cea mai bună versiune a mea domină peisajul, ea sigur știe ce să posteze. Și cum. Și fac eforturi să revin în ancorele extrem de plăcute ale momentului prezent cu ajutorul simțurilor.
Am acostat în portul lui Acum: simțeam razele soarelui pe obraji, auzeam ciripitul păsărilor, aveam mâna pe masa cu bucăți de faianță mediteraneeană, pe care o iubesc absolut, și mă lăsam cuprinsă de mirosul glicinei. Apoi m-am uitat în fața mea, aveam una dintre cele mai bune prietene la capătul celălalt al mesei, aveam un pahar bolborosind de bule pe care îl comandasem anume pentru a complementa un moment de relaxare și un peisaj care depășește scenariile de zi cu zi. Eram într-o scurtă vacanță de celebrare a prieteniei noastre de foarte mulți ani, o vacanță în două cum nu mai făcusem și care trebuia de prea mult timp să aibă loc. Și timp de câteva minute fusesem toată absorbită de presiunea textelor din social media. Am dat publish postării și am închis telefonul.
M-am întors la o discuție a noastră despre sindromul impostorului, acompaniată aritmic de un pescăruș sau de câteva sunete indescifrabile în italiană de la trecători. Din când în când, celebram micile victorii ale vizitei noastre – soarele blând de primăvară care nu arde niciodată, doar te îmbrățișează puternic, Aperolul Spritz rece, care ne răsplătea după o plimbare de mii de pași.
Ne aflam într-un micro moment de fericire care-ți oferă luxul conștientizării astfel încât să poți veni la el oricând. Acel micro moment care declanșează nevoia să postez, să punctez the rare finds. Mă oprisem din prezent cu o investiție pentru viitor, pentru a rememora trecutul. Și nu mai conta textul postării, pentru că mesajul era puternic integrat în procesul meu de înregistrare. Iar FOMO-ul meu de scris pare mai degrabă un omagiu pierdut al unei autocritici vechi care mai scapă de sub supraveghere. În definitiv, actele noastre de comunicare trebuie să ia forma care ne vine cel mai natural, ca sincron între ce simțim și ceea ce punem în acțiune. Iar, în acel moment, mesajul meu a surprins toate ingredientele atmosferei acelei după-amiezi fără cusur sub forma emoticonului de inimă albastră: Nel blu dipinto di blu / Felice di stare lassù.