„Nu-ţi cer să mă săruţi, nici să-mi ceri scuze atunci când cred că greșești.
Nu-ţi voi cere nici măcar să mă îmbrăţișezi atunci când am cea mai mare nevoie să o faci.
Nu-ţi cer să-mi spui cât de frumoasă sunt, chiar dacă e o minciună, nici să-mi scrii ceva frumos.
Nici măcar nu-ţi voi cere să mă suni ca să-mi spui cum ţi-a trecut ziua, nici să-mi spui că ţi-am lipsit, nici să-ţi pese de mine atunci când sufletul meu este la pământ și, desigur, nu-ţi voi cere să mă susţii în deciziile mele.
Nici nu-ţi voi cere să mă asculţi atunci când am o mie de povești să-ţi spun.
Nu-ţi voi cere să faci nimic, nici măcar să-mi fii alături pentru totdeauna.
Pentru că, dacă trebuie să-ţi cer, nu le mai vreau.” (Frida Kahlo)
Cred că sunt vreo doi ani de când acest citat se încăpăţânează să apară pe feed-ul meu de Facebook când mi-e lumea mai dragă și, cum încă nu s-a aprobat butonul de Dislike, am simţit că merită să îi dedic un articol. O postare mi se părea prea puţin în raport cu dezaprobarea pe care mi-o trezește.
Nu mă înţelegeţi greșit, și eu o iubesc pe Frida Kahlo și asta de prin adolescenţă, atunci când am văzut prima dată o reproducere după autoportretul ei Căprioară rănită. Îmi amintesc că am rămas mută de emoţie în faţa acelei imagini izbitoare. Văzusem multe tablouri emoţionante, dar niciodată unul care să îmi declanșeze așa subit o stare de compasiune pură. Între timp, am citit cam tot ce-am putut găsi despre evoluţia ei, precum și despre zbuciumata relaţie on & off pe care a avut-o cu pictorul Diego Rivera, soţul mai în vârstă cu douăzeci de ani și mai impozant cu vreo cincizeci de kilograme și cel puţin un cap înălţime, atât de contrastant cu Frida încât la nunta lor părinţii săi au spus: „Parcă s-ar căsători un elefant cu o porumbiţă”. Am văzut filmele biografice în toate ediţiile și am devorat documentarele despre viaţa lor plină de culori puternice ca un azulejo mexican.
Însă acest citat viral cred că e la fel de benefic pentru relaţiile noastre precum o gogoașă pufoasă pentru siluetă. De ce cred asta? Pentru că te seduce cu efuziunea poetică a unui șir de confesiuni aparent binevoitoare, doar pentru a întoarce foaia către o atitudine de detașare superioară care „îngrașă” pe nesimţite. Mai exact, se depune pe ego-ul feminin și îl rigidizează, făcându-l autoîndreptăţit să culpabilizeze mulţimea tuturor bărbaţilor din Univers care nu sunt în stare să ghicească dorinţele Femeii de lângă ei. Ca și cum acesta ar fi scopul bărbaţilor pe lume, să ghicească dorinţele noastre ascunse (ascunse uneori chiar și de mintea noastră conștientă) și nu să ne sprijine și să ne completeze. Ca și cum ceea ce primești dacă ai cerut nu ar mai avea valoare tocmai pentru că a fost nevoie să ceri.
Ca multe alte junk food-uri motivaţionale, acest gen de atitudine îmbracă în haine de gală o idee toxică – aceea că, într-o relaţie de cuplu, nu ar trebui să fie nevoie să îţi exprimi nevoile, ci e de datoria partenerului: 1. să ghicească ce așteptări ai 2. să îţi împlinească acele așteptări nerostite, exact când ai tu nevoie. Așa-i că nici nu vrem prea multe?!
După mine, e un tipar de gândire care riscă să ne îndepărteze și mai mult unii de alţii în timp ce încercăm să compunem complicatul dans al intimităţii afective. În loc să încurajeze efortul de a te prezenta celuilalt cu onestitate și asumare, el încurajează autoiluzionarea că cineva din exterior poate să îţi descifreze universul interior.
Realitatea vieţii de cuplu arată însă exact opusul: cu cât ne exprimăm mai direct și mai concret emoţiile și așteptările pe care le avem de la partener, cu atât intimitatea emoţională și încrederea reciprocă sporesc și ne solidifică relaţia. Sau cu atât mai repede ne dăm seama dacă suntem în relaţia nepotrivită cu nevoile noastre. Principiu valabil în egală măsură și pentru bărbaţi. Scopul nu este să ne intuim reciproc nevoile, oricât de romantic ar putea suna asta, ci să ne creăm un spaţiu securizat unde le putem exprima, fără teama de respingere sau judecată. Iar pentru a face acest lucru e nevoie însă să internalizăm distincţia între două verbe esenţiale pentru supravieţuirea într-un parteneriat: A CERE versus A PRETINDE.
A CERE – un anumit comportament sau un anumit lucru – este firesc și necesar pentru ca celălalt să aibă o șansă în a ţi-l putea oferi sau în a te putea ajuta să îl obţii. Cere și ţi se va da.
Dar a ști să ceri presupune:
Să te lămurești cu tine însuţi legat de ce anume îţi dorești.
Dacă reușești să fii sincer și să îţi dai seama exact ce vrei, jumătate din bătălie e deja câștigată. Restul depinde de capacitatea ta de a comunica și de capacitatea relaţiei de a conţine adevărul.
Să te eliberezi de teama că celălalt te va judeca sau respinge.
A te expune onest e un act de curaj și trebuie apreciat ca atare de receptor. De aceea, într-o relaţie evoluată, ar trebui să avem libertatea de expresie reciprocă, având mereu în minte că sunt permise toate emoţiile și toate trăirile, dar nu și toate comportamentele. Faptele se negociază în limita a ce e rezonabil pentru fiecare partener, dar emoţiile există independent de voinţă. Prin urmare, ele nu trebuie blamate, ci acceptate, indiferent dacă sunt sau nu împărtășite.
Să te exprimi clar, complet și precis.
Greșeala pe care o fac multe persoane (personal, cred că unii dintre noi o duc la nivel de artă) este că exprimă pasiv ceea ce simt și apoi așteaptă. Așteaptă ca partenerul să deducă că trebuie să ia o atitudine activă. Numai că mintea masculină funcţionează altfel și e setată pe principiul problemă-soluţie. Prin urmare, nu e suficient să exprimi o stare, ci e nevoie chiar să ceri ajutorul. Cu cât mai direct și mai politicos, cu atât mai bine. La acest capitol, eu exersez zilnic cu băiatul meu prin următoarea conversaţie:
– Mamiiii, mi-e sete.
– OK. E semn că nu te-ai hidratat.
– Mamiii, de ce nu îmi aduci apă?
– Pentru că nu mi-ai cerut!
Aţi înţeles ideea, eu sper ca într-o zi să fie un soţ care cere politicos berea din frigider.
Pentru că între „a cere” și „a pretinde” e o diferenţă de la cer la pământ. Dacă „a cere” e despre a împărtăși și despre a întreba, „a pretinde” e despre ego și punerea unei presiuni pentru că „mi se cuvine”. E diferenţa dintre „Am nevoie să mă concentrez ca să termin un e-mail, te poţi ocupa tu de copil ca să reușesc?” și „Ai și tu grijă de copil că în ritmul ăsta nu mai termin niciodată ce mi-am propus!” Devine esenţial să știm cum să exprimăm ce vrem fără a acuza și fără pretenţia că celălalt e obligat să se conformeze, în numele sentimentelor care ne leagă.
De fapt, dreptul celuilalt de a refuza e la fel de îndreptăţit ca dreptul nostru de a cere. Și un „Nu” neașteptat, dar sincer, e de multe ori mai valoros decât un „Da” condiţionat și forţat. Căci dacă partenerul se simte constant obligat să te asculte de teama „represaliilor”, nu se mai cheamă bună înţelegere, ci conformare temporară, aducătoare de frustrare. Lasă-l pe celălalt să aleagă liber dacă vine în întâmpinarea ta. Expect nothing, appreciate everything.