Atât de mult m-a impresionat micul muzeu dedicat creaţiei celebrului designer, încât acea mulţumire punctuală făcea să nu mai conteze nici cât de bun era Tajinul, nici plimbările în Medina sau experienţa pieţii Jemaa el-Fnaa.
Nu pentru că ele nu ar fi contat, dimpotrivă, nu cred că aveam cum să înţeleg rafinamentul și trimiterile la cultura marocană fără aceste experienţe care au precedat vizita. Pur și simplu, arhitectura muzeului esenţializa, în limbaj contemporan, detalii importante a ceea ce apucasem să văd în Marrakech, dar poate și multe altele pe care nu le descoperisem încă.
Totodată, am vaga senzaţie că arhitecţii Studio Ko au încorporat în arhitectura și detaliile muzeului din rafinamentul creaţiei YSL, făcând trimitere la liniile drepte și curbe, observate și în combinaţiile folosite de Yves Saint Laurent.
Muzeul este o completare sau este completat, din punctul meu de vedere, de grădinile Majorelle și Muzeul Berbere, revigorate și deschise către public de fundaţia Jardin Majorelle și Pierre Berger – consortul lui Yves.
Alăturarea lor este atât de diferită încât creează un contrast și o dinamică extrem de plăcute. Clădirea amintește, prin atenţia pentru detaliu și pentru material, de celebrul și superbul Muzeu de Istorie din Berlin (arh. David Chipperfild) – care rămâne în topul meu pe lista muzeelor.
Un muzeu reușit, pentru mine, este, în primul rând, acela care reușește să încorporeze și să comunice, într-o armonie dinamică, subiectul expoziţiilor sale, oferind publicului și o experienţă spaţială laolaltă cu citirea colecţiei. Un astfel de muzeu are și o arhitectură de cea mai bună calitate care nu se limitează la îndeplinirea funcţiunii de muzeu, ci devine un obiect de referinţă în sine, din punct de vedere arhitectural.
Un alt muzeu care, după părerea mea, reușește să ilustreze colecţia sa, într-un mod destul de subtil, este Sumida Hokusai Museum, din Tokio, proiectat de unul dintre birourile-vedetă de arhitectură japoneză ale arhitecturii contemporane – SANAA. Învelișul și forma muzeului preiau ambianţa și atmosfera înconjurătoare într-un degrade perfect, care reușește să incite discret sensibilitatea iubitorului de stampă japoneză.
Iar forma muzeului, cu tăieturi neașteptate, pare inspirată dintr-un element vestimentar japonez. Sejima a mai semnat un muzeu – New Art Museum (pe care nu l-am vizitat), în New York, și care pare a avea o trimitere la limbajul artei contemporane, prin forma clădirii care preia, dematerializează și deconstruiește o clădire tipic newyorkeză.
Tot în Japonia am vizitat un muzeu creat special pentru trei lucrări de artă: Chichu Art Museum, din insula Naoshima, de arh. Tadao Ando. Aici, rafinamentul ajunge la un maximum. Totul este construit în așa fel încât observaţia lucrărilor de artă să fie una de maximă profunzime. Muzeul, probabil din raţiuni de peisaj, este construit subteran și reprezintă o colecţie de luminatoare într-o colină pe malul mării, iar traseul de vizitare este unul iniţiatic, pregătind vizitatorul pentru a intra într-o stare de contemplaţie.
Reţin o curte minerală cu pietre și una cu vegetaţie – o iarbă de mlaștină. Iar lucrările pentru care a fost construit muzeul reprezintă câteva picturi de Monet – Water Lilies, precum și creaţiile a doi artiști contemporani cu lucrări foarte diferite, însă extrem de potrivite întregului concept.
Am fost absolut impresionată de toată insula, care parcă respira artă în fiecare colţișor al său, inclusiv ploaia măruntă, ceaţa și aerul rece completau această impresie. Pe Naosima, cu cele câteva muzee, și în special în acest muzeu, pentru prima oară, am trăit experienţa muzeală ca una la fel de importantă și puternică, chiar mai puternică, în cazul meu (cer scuze pentru aroganţă), decât obiectele de artă expuse.
CITEȘTE ȘI Arhituristul ajunge și în București
O experienţă similară din punct de vedere spaţiu–exponat–temă poate fi găsită (dacă nu aţi vizitat – recomand) în Muzeul Acropolei, din Atena. Acest muzeu (proiectat tot de arh. Tadao Ando) este construit pe baza unei geometrii complexe, preluate direct din Acropole. Frizul monumentului este transpus unu la unu în dimensiune reală în muzeu.
Astfel, experienţa spaţială este una cel puţin la scară. Impresionantă din același punct de vedere este sala statuilor, o sală hipostilă (a se citi cu multe coloane) din beton care vorbește despre verticalitate tectonică, adică subiectele preferate de conversaţie ale arhitecturii greco-antice.
Am senzaţia că atunci când învelișul-spaţiu nu pătrunde ideea și conţinutul muzeului, experienţa nu este una completă pentru vizitator. Nu sunt adepta ideii form follows function, dintotdeauna mi s-a părut că o funcţiune poate umple cam orice formă mai bine sau mai rău, în funcţie și de complexitatea sa, însă cred că în cazul muzeelor nu aș insista pe această idee.
Nu ezitaţi să vizitaţi muzee moderne și contemporane, poate mai puţin celebre, dar care au fost gândite și construite pentru o anumită colecţie, pentru a vă bucura nu doar de conţinutul muzeului, dar și de experienţa spaţială pe care el o poate oferi.
