Am intrat din întâmplare în magazinul Lorinei Bălteanu din Paris pentru că, în primul rând, m-a atras numele – m-am gândit că e româncă și m-a intrigat că nu o cunoșteam. În al doilea rând, am descoperit bijuteriile – mici capodopere din dantelă, lucrată după o tehnică foarte veche, asezonate cu perle și pietre semiprețioase. O frumusețe și o originalitate cum nu am mai văzut de multă vreme în domeniul bijuteriilor, astfel încât mi-am dorit foarte mult să realizez un interviu cu Lorina. Iar rezultatul mi-a depășit toate așteptările. Vă invit, în paginile următoare, să descoperiți o personalitate fascinantă: creatoare de bijuterii, romancieră, om de business.
Cum a luat naștere brandul Lorina Bălteanu Paris? Ce v-a făcut să schimbați viața socială și politică activă pe lumea bijuteriilor de autor?
Vârsta. Eu cred că, în momentul când am avut un copil, anumite lucruri s-au schimbat în viața mea. În acea perioadă mă mutasem la Paris și mi-am dorit să am o activitate. Nu e atât de ușor la 40 de ani să continui la Paris activitatea ta din țara din care vii, precum nici să începi ceva nou.
Context absolut banal, să nu credeți că am zburat în nori și am văzut Place Vendôme și am vrut să fac și eu bijuterii ca ceilalți… nu. Întâi a venit Parisul în viața mea și apoi mi-am pus întrebarea: „Am un copil, acum ce fac?” Și atunci mi-am adus aminte că eu am făcut cândva bijuterii – în alt moment al vieții mele, când mă întorsesem de la Moscova la Chișinău și aici era plin comunism, aproape că reușise ideea de a construi socialismul dezvoltat, sau mai degrabă „nedezvoltat”.
Eu mă simțeam foarte prost, nu îmi găseam locul, era o provincie adâncă și, totodată, pătrunsă de mentalitatea comunistă. Și, fiind foarte retrasă de tot ce se întâmpla pe atunci în Moldova, am făcut bijuterii în ultimii ani ai comunismului. Fiindcă umblasem mult prin Țările Baltice, aveam prieteni pe acolo, aflasem despre o tehnică ce implica un fel de masă plastică găsită doar prin acele părți și care, băgată în cuptor, devenea un plastic dur. Am preluat acea tehnică și am început să creez bijuterii, iar cu bijuteriile am reușit să-mi fac o casă pe atunci, am reușit să-mi păstrez independența, să nu mă vând, să nu fac compromisuri, să nu depind de alții.
De unde venea încrederea că veți reuși atât în perioada comunistă, cât și în anii 2000?
Eu cred că și atunci, și mai apoi la Paris, eram exact în situația când ești strâns cu ușa – trebuie să faci ceva. Nici nu m-am gândit că nu o să reușesc, important era să fac ceva. În primul rând, eu eram foarte curioasă. De fapt, la Paris nu am făcut bijuterii ca să supraviețuiesc. Aș fi putut face multe altele. M-am descurcat destul de repede la Paris, mi-am făcut prieteni, eram cumva în apele mele. Dar nu puteam rămâne fără activitate, nu e în firea mea. Într-o zi am găsit la un marché aux puces o bucată de frivolité vechi, am ridicat-o și mi-a părut așa de interesantă – nu mai văzusem așa ceva niciodată, deși cu dantelele, cu croșetatul nostru în Moldova eram foarte familiarizată. Și curiozitatea mea m-a împins: „Dar ce se poate face din dantela asta neobișnuită?”
Cunoșteam meșteșugarii din Moldova, fiindcă fratele meu era președintele Asociației Meșterilor Populari și eu mai reacționam la cererea lor să le fac niște traininguri de management. Apropo, eu am mai povestit istoria, cum la unul dintre acele traininguri aveam vreo 30 de femei în sală și una părea tare necăjită. Am întrebat-o ce are și ea mi-a arătat o față de masă la care lucrase timp de trei luni și pe care nu reușea să o vândă, nu mai avea cu ce-și hrăni copiii. Era extraordinară fața aia de masă. Am întrebat-o: „Cât vrei pe ea?” O sută de dolari. I-am dat banii, am luat fața de masă și am tăiat treizeci de motive din ea. Fiecare motiv era, practic, un colier, le-am legat la toate participantele din sală și le-am întrebat dacă le place. Și cât ar da o femeie pentru un așa colier? Zece dolari, mi-au zis. Deci voi sunteți treizeci, eu am făcut treizeci de bijuterii, le-am vândut cu 10 dolari, obținem 300 de dolari, dar iată am cumpărat fața de masă de la această doamnă cu 100. Asta înseamnă management. Să depui mai puțină muncă și să vinzi mai repede – circuitul de capital. Așa făceam eu trainingurile pe atunci.
Și, iată, găsind acea bucată de frivolité pe jos, mi-am amintit de meșterițele noastre din Moldova. M-am întors, am făcut mai întâi un concurs, apoi am organizat o școală pe roți, am umblat prin satele Moldovei, am încercat să găsesc persoane care cunosc tehnica. Nu prea mai erau în Moldova. De fapt, dantela frivolité a ajuns la noi în secolul al XIX-lea, a fost adusă de soțiile acelor francezi care au venit și în Basarabia, și în România pentru a cultiva viță-de-vie.
La început a fost foarte greu, parcă luptam cu balaurul. În primul rând, pentru că femeile făceau în continuare șervețele și fețe de masă, iar eu le spuneam că e imposibil, bijuteria trebuie să fie extrem de fină și, totodată, să aibă rigiditate. Tehnica aceasta presupune că poți trage într-atât de tare nodul, încât să ajungi la tăria unui metal. Și am încercat să găsesc altfel de ață, am introdus ața metalizată, am încercat prima să lucrez cu două ațe, apoi a trebuit să învăț alte meșterițe – am trecut prin toate formele de experimentare. Inovația și spiritul de observație ne-au permis să dezvoltăm tehnica și acum rămânea partea cea mai palpitantă – elaborarea modelelor de bijuterie. Aici intra în joc deja creativitatea. Evident, fiind antrenată în maratonul acela, nu mai puteam abandona cursa, voiam să simt pe pielea mea panglica biruitoare.
Când ați simțit acest moment de victorie?
După acea perioadă de experimentări, am început să vindem. Da, bijuteriile noastre aveau succes, dar eu mai aveam îndoieli, era totuși ceva inedit. Cred că am avut confirmarea succesului când am fost invitată în Japonia. Era un mare târg, la care participam și eu printre câteva branduri franceze, selectate de japonezi. Și când au venit din toată țara japoneze să mă cunoască pe mine, și am descoperit că acolo exista chiar un fan club al bijuteriilor noastre… atunci am simțit că facem ceva deosebit.
Până în prezent, japonezele se clasează în topul clientelor brandului. Unde în lume are un succes la fel de răsunător bijuteria Lorina Bălteanu?
E adevărat, bijuteria mea, inițial, se potrivea foarte mult la morfologia asiatică. Cel mai ușor o poartă femeile din Asia, fiindcă sunt mai micuțe. Dar japonezii s-au deosebit dintre toți, fiindcă ei sunt mai atenți la detalii, la lucrul manual, făcut cu multă migală. Au o cultură de secole și au deja în ADN-ul lor acest respect pentru efortul, pentru timpul investit de om într-un obiect frumos. Cei din părțile noastre, Europa, America, văd bijuteria altfel și, respectiv, consumă altfel. Cu timpul, cu experiența, am învățat să facem unele colecții pentru Japonia, Coreea de Sud, Hong Kong, Taiwan, altele – pentru Europa, America.
Cum a evoluat tehnica?
Mai întâi, a trebuit s-o modificăm pentru a obține o brățară, un colier sau cercei, în loc de șervețele de masă. Apoi, în funcție de modele, de stiluri, tehnica s-a dovedit a fi extrem de adaptabilă, a evoluat odată cu noi. Nici eu nu bănuiam unde vom ajunge, dar știu un lucru: dacă insiști – reușești.
Până în prezent e o căutare?
Categoric. Rămân o persoană curioasă. Și, desigur, având acest business, trebuie să-l dezvolt. Cel mai grav în toată afacerea asta ar fi să mă plictisesc, la un moment dat. Și atunci trebuie să continui, să caut.
Dar vi se întâmplă valuri de plictiseală?
Balaurul Plictis este un animal pervers, niciodată nu știi din ce colț sare peste tine și te papă. Fiind o fire creativă, trebuie să fii mereu atentă la ceea ce faci, să nu pierzi din viteză, să nu te oprești, fiindcă există riscul să nu mai poți redemara, să te acopere plictisul, ca o rugină.
În această căutare, bijuteriile au ajuns să conțină pietre semiprețioase, perle, cristale…
La început a fost un frivolité clasic, apoi am învățat să lucrăm cu mărgele de sticlă, etapă care a durat vreo șase ani. După asta am introdus în dantelă perlele. Pe atunci vedeam pietrele semiprețioase, dar nu credeam că pot fi și ele integrate. Am cercetat piața, am văzut cum se taie roca, cum se obțin mărgeluțe din pietre semiprețioase. Așa am găsit posibilitatea să îmbinăm ața noastră cu piatra. Sigur, nu a fost o tranziție simplă. Dar dorința de a face bijuterii mai frumoase ne-a făcut să parcurgem această cale. Acum lucrăm cu pietre semiprețioase și cu perle, dar sunt sigură că într-o bună zi vom lucra doar cu diamante și cu pietre foarte scumpe. Ne-am deprins că diamantele sunt scumpe, rubinul e scump… dar vom ajunge în viitor, când lucrul de mână va fi mai scump ca orice. Bogăția cunoașterii și capacitatea de a face ceva cu mâna vor ajunge o calitate inegalabil de prețioasă.
Aveți undeva, în adâncul dumneavoastră, gustul, pofta faimei? Succes la Paris. Faimă. Recunoaștere.
Eu am avut mai multe vieți. Înainte să fac bijuterii, am fost foarte activă în societatea civilă, în transformările din Basarabia, în anii ’90. Iar și mai înainte am avut o viață literară intensă, am publicat cărți, poeme… Și am avut perioade când eram foarte cunoscută, nu știam pe care stradă să merg acasă, ca să nu mă oprească zeci de oameni pe drum… Nu mi-a adus foarte mare bucurie. Și nu dorința de faimă mă motivează.
Eu mai curând țin cont de felul meu de a fi. Sunt cineva care întotdeauna vrea să biruie. Și când joc șah, și când mătur prin casă, și în discuție cu cineva, sunt o persoană care vrea să învingă. Categoric, această calitate m-a ajutat și în bijuterie. Victoria mi-am confirmat-o când am văzut că pot să dau salarii la atâta lume. Multe femei părăsite, abandonate prin satele noastre sărace au putut să-și găsească o activitate, să câștige o bucată de pâine, cred că aceasta e cea mai prețioasă coroană pe cap. Ce premii mi-ar trebui în viața asta? Ordinul cui? Sentimentul pe care îl ai când îți atingi scopul, e cel mai mare premiu.
Și apreciez, desigur, acele momente, când surprind în buticul nostru femei emoționate de bijuterii, le mai dau și lacrimile uneori, fiindcă nu au mai văzut așa ceva. Bucuria asta a lor sigur că mă umple de dorința de a face încă și mai bine. Ca o persoană modernă, încerc și eu să fac existența noastră pe această planetă mai ușoară, mai sănătoasă, dar, totodată, vreau să păstrăm frumusețea, experiența, inclusiv meșteșugurile predecesorilor noștri. Și dacă vorbim de bijuterii, aș vrea să nu mai purtăm plastic, și nici metal, prefer textilul, dantela, materii calde și plăcute la atingere.
E o misiune.
Vreau să fac lumea mai frumoasă. Produsul nostru este absolut pur, „nevinovat”, nu provoacă alergii, este foarte ușor de purtat. Și are personalitate. În acest context, consumatorul are nevoie de o anumită educație, pregătire ca să perceapă corespunzător produsul. Noi, prin tot ce facem, transmitem mesaje. Suntem niște emițătoare. Nu e lucru de o zi.
Showroom-ul de la Paris – când ați decis necesitatea de a-l avea și care i-a fost povestea?
Showroom-ul a apărut din cauză că fiica mea nu mai putea de atâtea bijuterii în casă. Timp de șase ani, toată activitatea de la Paris o desfășuram în apartamentul meu. Dar am început să particip la saloane, producția a devenit mult mai mare și nu mai aveam loc, iar starea financiară mi-a permis să-mi cumpăr un showroom. Atunci am devenit un adevărat producător de bijuterii, cu showroom, cu clienți în peste treizeci de țări. Locul meu de lucru a rămas însă în continuare masa mea din atelier. Showroomul este comerț, iar eu nu sunt un comerciant, eu sunt un creator de bijuterii. De vânzări și de comunicare se ocupă alți oameni.
Ce vă inspiră?
Probabil, cultura, cunoștințele adunate. Pictura care îmi place, culorile, toate lucrurile frumoase inspiră… Și mai sunt un mare amator de marché aux puces, piața de obiecte vechi. Acolo mă simt ca la mine acasă. E o apropiere poate literară față de obiectele care au fost părăsite de oameni… Paradoxal, oamenii sunt cei care părăsesc obiectele, oamenii se schimbă, pleacă, însă lucrurile lor abandonate sunt cele care supraviețuiesc, rămân, aparțin altcuiva, își continuă viața – este o veșnicie în ele, o informație care se transmite.
Inspirația mea cred că vine din lucrurile vechi, din bijuteriile de altădată, din portretele femeilor care se identifică într-un fel cu bijuteria pe care o purtau. Consider că acum bijuteria se poartă altfel, nu mai are acel bagaj, acea încărcătură culturală. Dar, oricum, bijuteriile mele mereu au un personaj în spate, o istorie, încerc să leg colecțiile mele de o epocă, de un curent în artă. Cred că nu întâmplător noi suntem cei mai vânduți în buticurile din muzeele lumii, multe din bijuteriile noastre se regăsesc acolo, ele au nevoie de un cadru cultural, pictural, istoric.
Cum a reușit să-și mențină avântul și succesul comercial o afacere bazată pe manufactură, artă și mesaj individual într-un mediu al vitezei, producției în masă, marketingului agresiv?
Da, e o perioadă mai dificilă pentru producătorii-artiști. Chiar am încercat să înțeleg de ce eu am supraviețuit. Fiindcă mulți din colegii mei care făceau bijoux fantaisie au falimentat. Mai ales în Franța, în care de ani de zile nu mai contenesc protestele… După care a venit și pandemia peste toți. Dar firma noastră a trecut prin pandemie ca rața prin apă, ne-am scuturat și mergem mai departe.
Cred că oamenii, îndeosebi în vremuri tulburi, se agață de tot ce e frumos, ce le dă speranță, dorință să continue… Și atunci femeile au acceptat cu mai multă ușurință o bijuterie inovativă, tandră, creatoare decât o bucată de metal. O bijuterie de metal, produsă în serie, uneori chiar în masă, nu-ți dă atâta speranță. Cred că anume specificul acesta – că toate bijuteriile noastre au fost făcute de alți oameni în aceeași situație economică, care au muncit cu mânuțele lor și au creat lucruri atât de frumoase. S-au adunat împreună dorința ca mâine să fie mai bine cu rezultatul muncii celor care nu și-au pierdut speranța și au continuat să creeze.
Există persoane care colecționează bijuteriile Lorina Bălteanu?
Prima dată am cunoscut fenomenul tot în Japonia, când a venit la întâlnire cu mine o doamnă, o fostă însoțitoare de bord. Ea avea câte o bijuterie din toate colecțiile noastre, știa toate magazinele din Japonia unde se vindeau bijuteriile noastre și a fost pentru prima dată când am văzut pe cineva care a adunat din ele o colecție. După aceea am mai cunoscut alte persoane. Două surori din America vin la Paris mai ales pentru a-și completa colecția. Ele colecționează cu adevărat. Nici nu ies din casă fără vreo bijuterie de-a noastră. Sunt foarte impresionată. Nu știu dacă e o deprindere, un atașament, un feeling. Sigur că avem cliente fidele, pe care le cunoaștem, ne vizitează, conlucrăm, într-un fel. Feedbackul pe care îl avem de la ele, dorințele lor pe care încerc să le ascult, să le îndeplinesc, ne ajută să obținem uneori rezultate neașteptate.
Acum ce vis nu vă lasă să dormiți?
Vreau să continui să-mi îndeplinesc obligațiile față de toți cei pe care i-am învățat tehnica aceasta, să nu-i las la mijlocul râului. Ei depind de mine, fiindcă eu trebuie să știu să vând creația lor. Dar visul meu este să adere cât mai mulți la filozofia aceasta, să refuze de la plastic, fier vechi, cupru, aluminiu, să nu mai facă atâta risipă. Fiecare femeie, dacă s-ar uita în sertarele ei, ar găsi mai multe bijuterii de plastic decât sticle de Coca-Cola în frigider. Sper că într-o bună zi lumea va ajunge să consume doar lucruri sănătoase, frumoase, creative și în conexiune cu ceilalți. Iar ca să vă răspund, ce nu m-a lăsat să dorm în ultimul timp, vă mărturisesc, am revenit la scris și am publicat recent primul meu roman – „Legată cu funia de pământ”. Dar asta-i o cu totul altă poveste.
